”Lasă că va fi bine”

mama si tata prim plan
Tata și mama – prim plan

Astea au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus în 1994 tatălui meu. Eram în curtea spitalului Județean Constanța. El era internat și a doua zi urma să aibă o operație. Ne întîlnisem în curte fiindcă nu aveam voie să urc pe secții. Spitalul era în carantină. Eu aveam teză la română a doua zi și am zis să-l vin să-l văd cu o zi mai devreme. Mi-a cumpărat suc și am stat puțin de vorbă. Nu știu mai exact despre ce, dar țin minte ultimele cuvinte pe care i le-am spus înainte de a pleca înapoi în cameră: ”lasă că va fi bine.” Ne-am îmbrățișat și am simțit că avea ochii în lacrimi. De-aia după ce s-a întors și a plecat, m-am uitat lung după el. Plutea ceva în aer, ca o ezitare, ca o despărțire mai mare, ca un rămas bun fără întoarcere. El știa că nu va fi bine. Eu abia aveam 17 ani și nu înțelegeam ce avea să se întîmple. Sau refuzam să accept, deși atunci, acolo, într-o clipă de luciditate, în timp ce-l priveam urcînd scările, am simțit că e cel mai singur om din lume. Singur în fața morții. ”Lasă că va fi bine”, mi-am repetat în gînd în timp ce mă îndepărtam și eu spre liceu (alt cimitir al tinereții mele).

N-a fost bine. Și nu e vorba numai de moartea unui părinte, pe care va trebui să înveți să o accepți și să trăiești cu durerea, cu absența lui. E vorba ca va trebui să fii martoră la jefuirea amintirii lui de către alții, niște străini care nu fac nici cît o ceapă degerată și nu au nici cea mai mică toleranță pentru munca lui și nervii lui și discuțiile pe care doar tu le știi (și probabil alte 2-3 persoane ce nu mai recunosc acum nimic – chestie care te face să-i scoți și pe ei din ecuație).

Te percep ca pe o nemernică pentru că vrei să rămîi fidelă amintirii lui și a principiilor sale. Ca de exemplu ”fă numai ce-ți place, dar fără să-i deranjezi pe alții”, ”viața e scurtă” (lucru pe care mi-l spunea cînd nu știa el c-o să moară la doar 39 de ani), ”vezi lumea, noi nu am putut cu granițele închise” (asta mi-o spunea în 90, imediat după revoluție. În 92 cu el am fost să-mi fac primul pașaport.), ”ai grijă de casă, pe oriunde ai fi și ai umbla întoarce-te aici pentru că atît timp cît te vei întoarce aici, e ca și cum te-ai întoarce la mine.” ”Lasă mereu ușile deschise, oricum dușmanii nu-ți vor intra în curte niciodată.” (aici s-a înșelat, dar pentru asta e nevoie de un capitol întreg).

Tata.

Tata care și-a făcut datoria de tată și dincolo de mormînt și care a venit și s-a așezat lîngă mine de fiecare dată cînd am avut nevoie sau cînd a trebuit. Ultima dată pe 17 iunie anul trecut cînd am avut accidentul cu mistreții. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit în ziua aia 65 de ani. Mai era jumătate de oră și se încheia ziua, și oricum, ce mai poți să faci decît să te gîndești la el, la părintele care nu mai e, știind că dacă ar fi, nu ar accepta multe din cîte se întîmplă? Bineînțeles că nici nu s-ar fi întîmplat dacă ar fi trăit el.

De aceea cred că de fiecare dată cînd spun cuiva ”lasă că va fi bine” am inima îndoită. Nu prea cred că va fi bine, chiar dacă sper.

Știu că nu va fi bine pentru că în general, deși e foarte simplu să fie bine, dacă nu e o chestiune de destin și de hazard, oamenii NU VOR SĂ FIE BINE. Și pînă la urmă treaba lor, face parte din alegerile fiecăruia. De-aia există lacăte, instrumente de spionat, de-alea de depistat mincinoșii, radare și enumerarea poate continua.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.