Calle Predicadores – 6 años despues

calle-predicadores

Calle Predicadores – vedere din balcon 2009

Nu am știut atunci cînd am crezut că vin în Spania pentru o lună și după aceea ”mai vedem ce se întîmplă” că voi rămîne un an și jumătate, că-mi voi lua rezidență în Spania, că mă voi căsători etc. Nu am știut că plecînd din Zaragoza în 2010 vor trece 6 ani pînă să ne mai întoarcem într-o vacanță. De unde aș fi putut ști ? Planul era Anglia, după Dubai.

Vreau să spun că, totuși, oamenii normali au un curs al vieții cît de cît linear. Întorcîndu-mă aici, în timp ce mă plimbam pe Calle Predicadores, apoi în Piazza del Pilar, apoi mult în sus în Piazza de Espana, mă gîndeam la cei 6 ani ca la 6 vieți, trăite comasat și pe repede înainte, în care s-au ars etape, s-au întîmplat lucruri atît de diferite și nimic extatic. Mă gîndeam că a trebuit să trăiesc viețile astea, ca să învăț mai repede ceea ce altfel mi-ar fi luat alt timp pierdut. Știu acum ce NU vreau.

Apoi, după ce plimbarea s-a terminat și mergeam obosiți, abia tîrîndu-ne picioarele, am intrat într-o Mercadona să luăm pîine. Era cea de lîngă casă, în care alergam una-două, de fiecare dată cînd aveam nevoie de ceva. Acum m-am dus direct la rafturile pe care le știam de acum 6 ani și am luat cornurile cu ciocolată care-mi plăceau așa de mult. Am fost uimită că rafturile aveau aceleași aranjamente. Nu se schimbase nimic. Parcă era o zi obișnuită, atît de familiară, în care spanioli își vedeau de treburile lor, eu le înțelegeam limba și mă pierdeam printre ei, prefăcîndu-mă că sunt de-a lor. Nu de fițe, ci pentru că los rumanos nu prea sunt plăcuți pe aici.

A fost ca o baie de senzații de calm și echilibru, în care tot ce este acum, dincolo în țară, s-a îndepărtat foarte mult și și-a pierdut sensul pe care eu l-am dat acelor întîmplări sucite. Iar anul ăsta a fost ca niciunul de plin, tembel, încărcat cu de toate și încă nu s-a terminat. Am făcut de toate, de la renovări la politică, de la cursuri la traduceri, de la ejecturi la resemnări.

Mi-am dat seama de asta după o plimbare de 3 ore în care, deși eram obosiți, nu eram agitați. Era o oboseală din aceea după care, deși ești scurs fizic, spiritul se reface, spre deosebirile de plimbările din București sau Constanța, de exemplu, cînd te întorci mai agitat și mai plin de draci decît ai plecat de acasă. Că te întîlnești cu alți oameni și mai agitați, care nu știu să stea într-un loc fără să-și vomite problemele și suferințele, nu au exercițiul tăcerii, sau cel al lui ”hai să ne gîndim la lucruri plăcute”, nu dai de funcționari stresați, de oameni care au 7 treburi de rezolvat și nu fac nici una ca lumea.

2452_1063721227617_3925982_n

Piazza del Pilar – 2009

Uitasem și eu că există străini care nu sunt interesați de ce faci tu, de cum ești îmbrăcat, cum îți stă părul, care este lungimea genelor sau a unghiilor tale, oameni care nu au ”dosarul tău” atunci cînd stau de vorbă cu tine. Oameni care nu au în sînge ipocrizia de a se comporta ca și cum ai conta pentru ei etc etc etc.

În timp ce aici fiecare își vede liniștit de plimbarea lui, de sănătatea lui, de slujba lui, dincolo, fiecare nu mai poate de grija altuia. Și cică sunt religioși.

 

Advertisements

Flight 23: București-Barcelona

imga0737

Stimabilul domn Vodky

Prin august, cînd lucrurile au început să se precipite și deja se înmulțiseră telefoanele cu tot felul de ziceri (fazele cu ”a zis ăla”, ”a zis ăla” – ceva ce pentru mine e doar zgomot de fond), îi zic stimabilului domn Vodky să intre rapid pe wizzair și să caute bilete spre Spania, via Zaragoza, că m-am săturat de ”ăștia”. Nu a întrebat cine sunt ăștia, că din cînd în cînd mă aude vorbind la telefon și e și el sătul deja.

Mai exact și mai pe larg, formularea a fost: ”să cadă cerul și pămîntul, nu mă interesează ce urmează în octombrie, să primesc cea mai mare pleașcă, să cîștig potul cel mare la loto, să-nceapă cel mai tare sezon la ”Prizoniera dragostei”, ba chiar și să ajung să joc în serialul acesta, treaba e că m-am săturat de ăștia și vreau să ne întoarcem în orașul în care am fost liniștiți și fericiți, în vremea cînd toți ”ăștia” nici nu existau, habar nu aveau cine dracului sunt – nu că ar avea acum, iar eu nu știam de existențele lor mici și mediocre. Ideea e să plecăm”.

Din august pînă în octombrie, ne-am văzut și noi de existența noastră mică și mediocră. Unde trăim și cum trăim, nu poate fi altfel. Nu e vina nimănui și a fiecăruia în parte, în același timp. Dacă ar trăi în altă parte, cu excepția a 2-3 persoane, care sunt iremediabil distruse și oriunde ar trăi, tot alienate mintal și emoțional ar fi, tot într-un handicap social ar trăi, ei bine, cu excepția lor, toți ceilalți nu ar face altceva decît să-și întindă aripile sufletului și să-și revină la calm și echilibru. Așa că eu recomand fiecăruia din jur cît mai multe plecări și întoarceri și contaminări cu lumea largă.

Bagajele le-am făcut în dimineața plecării. Pașapoarte, buletine, haine de schimb, laptopuri, telefoane și încărcătoare, napolitane de ronțăit pe avion și brînzoaice calde pregătite de mama. Am aterizat cu toate în Barcelona, într-o furtună de aplauze, care m-a trezit din reverie. Tocmai îmi rememoram naveta Spania-Romania de acum 6 ani, cînd trebuind să-mi omologhez diplomele, zburam încolo și încoace după acte și tot așa, aplaudau ăștia din avion, pe motiv că n-am crăpat nici de data asta.

picture-001

Călătorului îi șade bine la fereastră

Am ieșit din Prat în aerul rece al Barcelonei, parcă ieri treceam pe aici, fără valize, fără așteptări, ca un fulger printre oameni, grăbită să ies din mulțime și să mă întorc pe Calle Predicadores, să-mi termin al treilea roman.

Fata aia de atunci nu ar fi acceptat în veci unele situații de acum, le-ar fi retezat dinainte de a începe. În Zaragoza, recunosc imediat Peluqueria, Farmacia, parcurile, străzile, stațiile de închiriat bicicletele și mi-o aduc și mai bine aminte pe tipa care mergea cu pași apăsați și învățase spaniola de capul ei. Am luat o decizie bună acum. Am simțit de cînd mi-am văzut socrii așteptîndu-mă în aeroport și pe Iris alergînd în brațele bunicii, deși a văzut-o o singură dată, cînd nu avea nici doi ani. Chiar dacă e pentru cîteva săptămîni călătoria asta, știu că după ce mă întorc începe altceva.

Vara lui 2010 – părăseam Zaragoza.

Toamna lui 2010 – eram deja în Dubai (altă aventură cu sfîrșit neașteptat)

Toamna lui 2011 – apărea Iris a noastră (anul acesta am sărăbătorit-o în două țări și deja e la al treilea zbor cu avionul. Mă gîndesc să-i las moștenire blogul ăsta, să continue să-și numere zborurile)

Exact acum un an părăseam televiziunea din Năvodari.

La anul cine știe pe unde voi/vom mai fi. Deocamdată ne bucurăm de casa bunicii din Zaragoza, de parcuri și cafe con leche-uri.

Ocupația preferată: cotrobăitul prin sertare și ”găsitul de comori”.

Hasta la vista, amigos!

Zaragoza sub tobe si tambururi

Zaragozenii au ca obicei de Paște să iasă pe străzi, timp de nouă zile. (bine, ei oricum ies pe străzi la plimbare, darămite cînd au atîtea zile libere…) Au 46 de confrerii și trebuie să le plimbe de colo-colo. Sincer, nu prea am chef să vorbesc despre asta, așa că o să pun mai multe poze ca de obicei, poate intrați în atmosferă. Nu am nimic împotriva manifestărilor oamenilor, să zicem că rezonez pentru cîteva minute la ritmul tobelor, pentru alte cîteva minute pentru că am văzut ceva inedit, dar pe urmă tot cu ale mele rămîn.

Mi-a plăcut că m-am aflat în seara respectivă într-o atmosferă de Ku Klux Klan, că oamenii aceia (copii, bărbați, femei) păreau foarte mîndri de ceea ce fac, mărșăluiseră mai mult de șase km bătînd neîntrerupt din tobe, pînă cînd unora le-a dat sîngele pe marginea lor, mi-a plăcut că era cald afară și am putut să mă îmbrac în sfîrșit de primăvară, nu mi-a plăcut că mirosea de trăsnea a tămîie în tot orașul, că unele femei (bătrînele, desigur) umblau desculțe, iar altele și mai exagerate, chiar își puseseră lanțuri la glezne omagiindu-l astfel pe Fiul Omului.
În Plaza del Pilar am stat pe margine să vedem (eu și stimabilul meu Vodky, Cătă, Marius, Gina, deci tot familionul) 24 de confrerii din cele 46 cîte sunt în Zaragoza și care defilau ca una.

Eu – spectator cuminte, încercînd să prind un detaliu cu un băț bubuind o tobă și văzînd în toate astea un reportaj complet cu Semana Santa, dar au trecut două zile, tobele și-au retras bubuiturile din amintirea mea și n-am mai văzut sensul.

Așa că iată pozele:

Update

Au fost sarbatorile orasului Zaragoza pe-aici. Galagie, forfota, baloane, concursuri, flori, muzica pe strazi, oameni imbracati frumos, artificii etc. Pe la mijlocul saptaminii, a aparut Mayra hotarita sa o ia de la zero, sa inchida capitole, sa respire alt aer. Cum ei ii place balamacul, a nimerit la fix, intre doua parade ale orasului si intre doua capitole ale cartii. Tocmai terminasem de corectat “Cat fight pe cimpii”. Sigur ca in realitate nu pot sa-i spun si nu i-am spus niciodata Mayra, asta pentru ca-mi place mai mult numele ei real. De un an si mai bine, intilnirile noastre au fost fulgeratoare si am comunicat mai mult prin offlineuri, asa ca am avut multe de prins din urma.

Vazute prin ochii ei lucrurile stau cam asa: a mirat-o sau a speriat-o dexteritatea mea in bucatarie, au enervat-o sau a ascultat cumsecade cicalelile mele, s-a minunat de spaniola mea (am inceput sa leg propozitii si sa ma fac inteleasa pe strazi si, de fapt, chiar de pe strazi am invatat-o mai repede) si timp de 3 zile si 3 nopti a asistat la o viata in doi calma si cam retrasa in contrast cu balamacul de-afara.

Am mers la brat, cum faceam cindva, cind cautam fuste sau pantofi prin magazinele din Bucuresti, de data asta cautind un acoperis deasupra capului ei. Am refuzat camera unei nigeriene, madam Fabiola, care la telefon avea o voce de batrina, dar cind am ajuns la ea, era o gagica de vreo 35 de ani dispusa sa ofere o camera care putzea a pisici descompuse, iar patul arata jalnic de parca il luasera la posta o legiune de nigerieni. Am mintit-o pe madam Fabiola (cum faceam noi de obicei cu oamenii care voiau sa se simta bine in pielea lor, dar pe care nu dadeam doi bani, fiindca nu ne costa nimic o noua flatare, asa cum n-o costase nici pe Fabiola efortul de a ne arata o camera dezastruoasa spre scirboasa, d epe urma careia ar fi vrut totusi sa cistige ceva bani) ca e minunata casa ei, ca e minunata si ea, ca are cele mai frumoase prietene din lume (una gravida si cu mutra de timpita, alta cu cratere pe fata, iar alta grasa si cu curu bombat), strinse in jurul unei telenovele in camera de zi, si am iesit val virtej de-acolo, hotarite sa dam alte telefoane.

Prin ochii mei lucrurile stau cam asa cu Mayra: vorbeste o spaniola minunata, clara, si, dupa ce a fost rezolvata problema cu locuinta, sint sigura ca o sa-si gaseasca si o slujba buna. Miercuri are primul ei interviu la o firma unde trebuie sa faca pe traducatoarea si secretara. Si din nou aceeasi senzatie, ca pe Camino, ca desi sintem pe acelasi drum, traim vieti cu totul diferite. Si pina la urma asa a fost mereu.

Am renuntat sa caut slujbe aici, concentrindu-ma doar pe Cafe con leche, cursurile de spaniola, lectura si cautatul unei coafuri potrivite pentru Ziua cea mare. Si ne gindeam amindoua ca ce bine ar fi fost sa fi simplificat lucrarile astea mult mai devreme. Alegi tara in care vrei sa traiesti, iti gasesti o chirie, refuzi niste Fabiole, mergi la interviuri si gata.

Mayra, scotind dintr-un bancomat banii de chirie (prima mare cheltuiala):

IMGA0526