Istanbul 2 – cu gîndurile în pămînt și cu pletele în vînt

13466416_863067920504604_1345728455054412275_n

sursă foto: internet, fb

”Ama senin adın ne?” îl întreb pe caligraful de stradă. Zîmbește pe sub mustață și spune: ”Mustafa. Aynen senin gibi.” (Mustafa, ca și pe tine). Îmi ia mai mult decît face, dar nu spun nimic. Sunt obosită de tot ce s-a întîmplat în ultimii 7 ani, ca s-o spun cît mai pe scurt. Și apoi, e vorba de numele meu, pînă la urmă. E important să nu comentez măcar eu. E de-ajuns că o fac alții. El își dă seama că parcă mi-a cerut prea mult și ar vrea să mai vină cu un gest. Too late, nea Mustafa, dar te las să mai scrijelești un nume, ca să dormi noaptea liniștit cu capul pe pernă.

#poeziedestrada

N-am zis mult timp nimic după venirea din Turcia, pentru că în afară de plimbări, curiozități și alte deadlineuri, am avut parte și de o surpriză neplăcută cu final neașteptat. Fază la care, după ce explodează mămăliga, pentru protecția nervilor mei din ce în ce mai sensibili la escroci, dau eject fără explicații celor care se dovedesc a minți fără sens, dar nici asta nu e problema, că nu am nevoie să-mi spună nimeni adevărul, ce mă deranjează dincolo de minciună e tupeul cu care se fac apoi că nu înțeleg, domle, de ce i-ai dat dracu. Acolo se rup relațiile de prietenie și hăhăială. Zilele trecute păreau că stau bine cu inteligența, dintr-o dată nu mai înțeleg nimic. Marș la coteț de unde ai venit. După ce că minți, mai ești și oligofren. Asta e din categoria celor care mă îndemnau să tac, ca să nu am probleme, zic și eu ca John Wayne ”dacă te-am înjurat, să fii sigur/ă că asta mi-a fost intenția”.

#DontShakeItBaby #CuGîndurileÎnPămînt #KungFuPanda

Numai că eram în Turcia și nu doream să pun nicio mămăligă la încins măcar. Hrăneam pescărușii care urmăreau feriboturile ce treceau de la un mal la altul, ducînd cu ele, turiști cu multe doruri de ducă. Mă gîndeam atunci la semnale, cînd apare un Kahraman (așa-l chema) că să-mi dea banii pe ceai înapoi că i s-a părut lui că așa m-ar cuceri. Au și turcii mîrlanii lor. Copilul din mine zice să vă duceți dracu pînă cînd învățați să-l respectați.

Așa că după feribot, am umblat în sus și în jos și am trecut în viteză pe lîngă moschei și topkapîuri, cu gîndul la următorul VOSTRU deadline. Era nevoie de o dezmorțire și o nouă poveste de amor între mine și fetele care merg la petreceri doar pentru a agăța alți fraieri pe care să-i facă de bani și apoi să dispară fără urme. Și-mi amintesc prima replică: ”asta e din altă ligă”. Exact. Liga tristelor rimelate pe care nu dau doi bani.

#DejameVivir #HateMe

16681531_10210606852880867_9020917317060569989_n

În așteptarea unui feribot

Dar Istanbulul – ”oraș blestemat” cum îl numește majoritatea din cele 17 milioane de suflete ce sălășluiesc în el, nu e locul unde aleargă cîini cu covrigi în coadă. Dacă e s-o iau așa, tot mai mult îmi place Londra. E mai adunată. Mai elegantă. Mai sobră.

Să vă spun ce nu mi-a plăcut la turci, că nu m-am îmbătat cu apă rece doar pentru că mirosea frumos pe străzi a mirodenii și zîmbeau turcii pe sub mustață, că altfel nu li se vindea marfa.

M-a enervat că în cartierul în care am stat (și alte trei cartiere în sus și în jos) nu am găsit un magazin de haine ca lumea. Îmi place să-mi cumpăr cîte ceva de pe unde merg. Dar am dat numai de batice și șaluri și fețe de perne colorate. Fix ce-i trebuie unei babe să pregătească de înmormîntare.

M-a enervat chestia cu prețurile. Mă enervează maxim cînd mă duc la supermarket și sunt prețurile amestecate sau deloc, că renunț să mai cumpăr, mă enervează să întreb cît costă orice fleac, oriunde, nu numai în Istanbul. Evident că știu că acolo trebuie să negociezi și pentru un ac de cusut, o chestie inutilă și obositoare după părerea mea. Cum nu existau prețuri pe nicăieri nici nu puteai face o comparație, așa că, practic, habar nu ai dacă ai luat ceva la prețul corect, dacă te-ai păcălit sau ai încheiat o afacere bună.

Și, desigur, frumoșii ăia din telenovele nu există. Foarte enervant. În schimb, a trebuit să-i spun mai arțăgos unuia: ”Abi, git burdan șimdi bir tokat patlatacam sana, görürsün sen.” Apropo de asta, nu e o idee bună să te duci singură în Istanbul, dacă nu ai niște expresii mai tari în buzunar. Altfel, dacă nu te-ai mai privit demult în oglindă, o să-ți vină să crezi că ești iar la 30 de ani, cea mai frumoasă femeie de Univers. Face bine la vanitate, poate, dar nu te agita, știi bine că nu ești sau că e ultimul lucru care mai contează pentru tine.

Advertisements

Un clişeu. Ba chiar mai multe.

dragoste si uraIată unul: „the hardest thing to do is the right thing to do ”. nu există film cu cowboy care să nu-l folosească. Sau cu Stalone. Sau cu Bruce Willis. De parcă ar şti cineva care este cel mai corect lucru care trebuie făcut în ziua de azi, cînd toate – absolut toate – stau sub semnul incertitudinii şi haosul este ma mult decît generalizat. Devine deja amuzant cînd cineva ştie exact ce are de făcut, într-o lume care nu-şi poate planifica nici măcar micul dejun. Poate cea mai des întrebare care există într-o familie „ce mîncăm azi” scoate din răbdări orice gospodină responsabilă cu treaba asta. Niciodată nu ştii, impovizezi şi nu te mai gîndeşti la cîte e-uri conţin produsele că ar însemna să mori de foame, chiar şi cu frigiderul plin.

Mergem mai departe.

Un alt clişeu, care probabil nici nu era clişeu cînd a apărut pe piaţă „How I Met Your Mother” (un titlu de serial cretinel), dar între timp s-a generalizat şi ăsta: „right place at the right time”. Vine la pachet cu „concurs fericit de împrejurări”, „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” şi alte cuvinte preţioase menite să ne liniştească gen karma, lecţii de viaţă, trezire din adormeală, dacă nu s-ar fi întîmplat asta nu s-ar mai fi întîmplat asta, don`t worry, be happy and so on, tot răul spre bine, un şut în fund un pas înainte.

Sigur sunt bune treburile astea pentru liniştirea noastră şi pentru a ne păstra viu interesul pentru ziua de mîine şi speranţele că nu tot ce se învîrte în jurul lui murphy e literă de lege. Mai sunt şi surprize plăcute în viaţă, numai că sunt ale naibii de puţine, raportat la speranţa de viaţă a românului a naibii de scăzută.

Am împlinit zilele trecute 38 de ani. Toate clişeele astea mergeau frumos pînă în 32, cînd încă mai aveai tupeu să te aventurezi şi să experimentezi, la 38 se presupune că trebuie să-ţi revii imediat şi să ştii ce ai de făcut. Ai halit tot ce se poate hali, nu mai există noi scenarii pe care să nu le fi întîlnit deja prin alte părţi. Ştii că din punctul ăla pînă în punctul ăla vor mai putea merge unele lucruri, şi că de joi pînă mai apoi nu mai e cale lungă, doar timpi morţi. Mai mult decît atît, te cunoşti îndeajuns cît să ştii ce contează mai mult.

Ieri am avut o scurtă escapadă în Bucureşti, doar cît să-mi revăd doi prieteni buni care mi-au stat alături într-una din cele mai definitorii perioade din viaţa mea. Perioada Bucureşti. Ce-am învăţat despre loialitate alături de ei nu mă mai poate învăţa nimeni. Cum s-o recunosc în alţii şi de ce trebuie apreciată, ca unul dintre puţinele lucruri care se mai pot întîmpla frumos în viaţa cuiva.  Aş fi putut spune şi chiar ar fi trebuit să spun că a fost o zi împlinită, una din puţinele din ultima vreme, dacă n-ar fi avut grijă să mi-o strice altcineva, de obicei aceiaşi, din ultima vreme.

Ţac-pac. 5 ore de condus alături de omul lîngă care pot să tac lejer, 2 şuete mai preţioase decît cele 0 pe care nu le-am avut pe-aici şi way back home to MedgiDallas.

***

Îngrijorată de faptul că nu mai scriu pe blog, o prietenă mă întreabă de sănătate pe mail, ştiind că scrisul, fie şi ăla de pe blog, însemna deschidere şi singura mea legătură de aproape-departe cu lumea. I-am zis că acum vorbesc mai mult la telefon, ba chiar am două, ceva s-a întîmplat, îmi spune ea, ţie nu-ţi plăcea să vorbeşti la telefon. Nici acum nu-mi place, dar sînt nevoită. Şi de cînd eşti tu nevoită să faci ceva ce nu-ţi place? mă ceartă ea. Nu i-am mai spus că am devenit şi diplomată, o “calitate” a oamenilor fricoşi de care rîdeam cîndva împreună.

Am prieteni buni.

Iar ăsta nu e un clişeu. 6 sau 8 ani de prietenie, ba chiar 10, mai ales că au fost legături din vremuri de restrişte şi de formare pentru mine, înseamnă mult în ziua de azi. Sunt prieteni din copilărie care nu mă cunosc aşa de bine ca cei din Bucureşti, cred că de-aceea îmi lipseşte capitala atît de tare. De-aceea. Da, şi pentru că probabil sînt cam sătulă de provincialii ăştia frustraţi care le ştiu pe toate fără să fi făcut doi paşi mai departe de bîrna ochiului lor sau de sign in-nul de pe facebook.

Şi mai e un lucru. Nu pot, nu vreau şi nici nu mă simt bine să scriu despre fleacuri. NU vreau să le acord importanţă. Plus că mai e şi ochiul vigilent al Nanei. Toată lumea ar trebui să aibă în viaţă o Nană cum am eu. Da, avea dreptate numeroloaga aia: sunt o norocoasă.

Ce se întîmplă cu celelalte clişee de care nu mai ţine cont multă lume: „sănătatea mai presus de orice”, „somnul înainte de toate”, „family first”. Sigur în perioada asta aş fi putut da gata capitole întregi de cărţi care s-au scris în minte în timp ce priveam pe geamurile jegoase al autobuzelor cu care fac naveta, dar fără frustrările mele unde-aş mai fi ajuns şi eu?