Istanbul 3 – ”Merak etme”

c Hasan Kale

Copyright Hasan Kale

Sunt cîteva zile bune decît ne-am întors de la Istanbul – de data asta am fost cu Iris (copil de 6 ani, care a bătut recordul de mers pe jos, mai mult ca niciodată – 10 km zilnic, timp de 3 zile, că a patra i-am dat o pauză de plimbare), cu stimabilul domn Vodky și mătușa Cici, de profesie poștăriță (important de spus asta, pentru că de-aici se subînțelege că am avut în trupa de acum, o altă campioană de mers pe jos), care nu a mai văzut concediu de nici nu mai ține minte cînd. Trăim cu toții în țara în care atunci cînd trebuie să-ți iei concediul trebuie să muncești dublu sau te gîndești de două ori dacă merită să-ți încarci colegul care rămîne în urma ta să facă el ture duble ca să te suplinească.

De data asta am făcut rezervare în zona Taksim, într-un hotel mai bun decît precedentul, într-un studio imens, cu cel mai bun pat în care am dormit vreodată. L-am ales și pentru că avea sală de fitness, dar la cîți km am mers zilnic, seara am căzut frînți prin paturile noastre și aleluia mișcare. Ei, că eu mai aveam de tradus și am făcut nopți albe și pe la Istanbul.

22901705_10211631101347443_1273635724_nAm fost cazați foarte aproape de Turnul Galata pe care, bineînțeles, l-am vizitat ca să vedem Istanbulul de sus, aproape de podul Galata care lega cele două maluri și pe care am tot trecut dintr-o parte în alta, nelipsita plimbare cu feribotul, de data asta una lungă de o oră și jumătate cît să ne zboare frezele îndeajuns încît să ne săturăm, am prins trecerea de la ora de vară la ora de iarnă în România, o chestie care nu se întîmplă în Turcia, lucru care ne-a făcut să pierdem autobuzul spre casă în ziua de întoarcere.

Dar, în sfîrșit, nu a fost un capăt de țară. De două lucruri sunt foarte mîndră, că Iris a ținut pasul cu noi, fără să se miorlăie, și că turca mea vorbită s-a îmbunătățit. Nu am devenit fluentă, poate că sunt, dar nu știu încă, în orice caz mă descurc de minune să fiu ghid pentru alții. Călătoria de acum m-a făcut din nou să remarc un lucru. Turcii își spun mereu unii altora ”merak etme” (”nu-ți face griji”), ca și cum ar vrea să te liniștească și să te asigure că totul va fi bine. Se întreabă des unii pe alții dacă se simt bine și înainte de a începe o ceartă, pentru că știu deja ce urmează, își spun ”sakin ol” (”stai calm”, ”fii calm” sau ”liniștește-te”). Aș putea traduce toate astea ca pe o grijă imensă pentru confortul psihic al celuilalt, să nu-l supere, să nu-i pricinuiască necazuri, să nu-l enerveze. Pentru iubitorii de filme turcești, veți observa că și în filme se îndeamnă unii pe alții să nu-și facă griji, să fie calmi și să bea ceai.

Poate fi șocant pentru cineva care vine din cultura lui ”lasă că-i arăt eu lui”, ”stai să vezi ce-i fac”, sau ”marș în plm”. L-am înțeles pe turcul ăla aterizat prin Medgidia care după două zile de stat pe la noi a exclamat siderat: ”Doamne, ce urît vorbiți unii cu alții!” Da, pentru că ei se numesc unii pe alții ”viața mea”, ”sultana mea”, ”leul meu”, ”sufletul meu”, ”frumoasa mea”, ”dulceața mea”, ”trandafirul meu” etc. ați prins ideea. Știu, poate suna siropos pentru cei care folosesc apelative de tip ”boule”, sau exprimări gen ”fă, vaco, nu vezi pe unde mergi?”, sau ploi de înjurături de la ”ți-o fac”, ”ți-o dreg” pînă la ”îmi bag și îmi scot”. Ne credem mai șmecheri și mai puternici dacă stropim cu cuvinte prin jur, adevărul e că suntem slabi, patetici și vulgari. Trecem cu toții printr-o abrutizare a spiritului, o trunchiere a compasiunii pe care am putea simți-o unii față de alții, printr-o urîțenie chiar și a chipului, ne împingem și ne înghiontim unii pe alții în diverse moduri. Toți o facem într-un fel sau altul, crezînd că ne apărăm de balaurii din ceilalți, urlăm după liniște fără să fim în stare să oferim un cuvînt frumos, în schimb. Pe mailuri, pe telefoane, pe stradă. O fac și eu, bineînțeles, cînd sar unii calul.

E o chestie la care m-am gîndit îndelung în cele 5 zile cît am stat de data asta în Istanbul, dar nu e nimic de făcut în privința asta, decît să alegi cu grijă cu cine să comunici și cu cine te simți destul de confortabil să-i spui ”draga mea”, ”sora mea” sau ”scumpule” și să ignori pe cît se poate restul de ”boi” și ”vaci”, sau, cel puțin, să stai cît mai departe de ei. Mi s-a întîmplat să nu pot deschide niște mailuri, la un moment dat, din cauza agresivității și prostiei pe care o simțeam dincolo de cuvintele care nu se rosteau și, sincer, nu cred că un om care te face să te simți așa mai are ce căuta în viața ta.

22089828_1955535398018160_593698303164543787_nRevenind la Istanbul, mai sunt multe de văzut și de aflat, dar le lăsăm pentru la anul. N-am ajuns încă la Kız Külesi și nici în Luna Park, două distracții pe care nu vreau să le ratez, dar am mîncat din kumpirul lor mortal, ne-am îndopat cu ceaiuri și cafele, pe unde am prins ocazia, mi-am cumpărat un Pamuk din librărie în limba lui de baștină, ne-am plimbat cu metroul și am admirat curățenia și organizarea și o-hooo, cîte au mai rămas de făcut. Dar, merak etme, data viitoare vom vedea unde, (adică în ce cartier), cînd (la primăvară) și cu cine (avem de unde alege). Mi-ar plăcea să stau în casa unei familii turcești, sau să-mi caut rudele pierdute. Mai știi? Poate că le voi și găsi.

Advertisements

Istanbul 2 – cu gîndurile în pămînt și cu pletele în vînt

13466416_863067920504604_1345728455054412275_n

sursă foto: internet, fb

”Ama senin adın ne?” îl întreb pe caligraful de stradă. Zîmbește pe sub mustață și spune: ”Mustafa. Aynen senin gibi.” (Mustafa, ca și pe tine). Îmi ia mai mult decît face, dar nu spun nimic. Sunt obosită de tot ce s-a întîmplat în ultimii 7 ani, ca s-o spun cît mai pe scurt. Și apoi, e vorba de numele meu, pînă la urmă. E important să nu comentez măcar eu. E de-ajuns că o fac alții. El își dă seama că parcă mi-a cerut prea mult și ar vrea să mai vină cu un gest. Too late, nea Mustafa, dar te las să mai scrijelești un nume, ca să dormi noaptea liniștit cu capul pe pernă.

#poeziedestrada

N-am zis mult timp nimic după venirea din Turcia, pentru că în afară de plimbări, curiozități și alte deadlineuri, am avut parte și de o surpriză neplăcută cu final neașteptat. Fază la care, după ce explodează mămăliga, pentru protecția nervilor mei din ce în ce mai sensibili la escroci, dau eject fără explicații celor care se dovedesc a minți fără sens, dar nici asta nu e problema, că nu am nevoie să-mi spună nimeni adevărul, ce mă deranjează dincolo de minciună e tupeul cu care se fac apoi că nu înțeleg, domle, de ce i-ai dat dracu. Acolo se rup relațiile de prietenie și hăhăială. Zilele trecute păreau că stau bine cu inteligența, dintr-o dată nu mai înțeleg nimic. Marș la coteț de unde ai venit. După ce că minți, mai ești și oligofren. Asta e din categoria celor care mă îndemnau să tac, ca să nu am probleme, zic și eu ca John Wayne ”dacă te-am înjurat, să fii sigur/ă că asta mi-a fost intenția”.

#DontShakeItBaby #CuGîndurileÎnPămînt #KungFuPanda

Numai că eram în Turcia și nu doream să pun nicio mămăligă la încins măcar. Hrăneam pescărușii care urmăreau feriboturile ce treceau de la un mal la altul, ducînd cu ele, turiști cu multe doruri de ducă. Mă gîndeam atunci la semnale, cînd apare un Kahraman (așa-l chema) că să-mi dea banii pe ceai înapoi că i s-a părut lui că așa m-ar cuceri. Au și turcii mîrlanii lor. Copilul din mine zice să vă duceți dracu pînă cînd învățați să-l respectați.

Așa că după feribot, am umblat în sus și în jos și am trecut în viteză pe lîngă moschei și topkapîuri, cu gîndul la următorul VOSTRU deadline. Era nevoie de o dezmorțire și o nouă poveste de amor între mine și fetele care merg la petreceri doar pentru a agăța alți fraieri pe care să-i facă de bani și apoi să dispară fără urme. Și-mi amintesc prima replică: ”asta e din altă ligă”. Exact. Liga tristelor rimelate pe care nu dau doi bani.

#DejameVivir #HateMe

16681531_10210606852880867_9020917317060569989_n

În așteptarea unui feribot

Dar Istanbulul – ”oraș blestemat” cum îl numește majoritatea din cele 17 milioane de suflete ce sălășluiesc în el, nu e locul unde aleargă cîini cu covrigi în coadă. Dacă e s-o iau așa, tot mai mult îmi place Londra. E mai adunată. Mai elegantă. Mai sobră.

Să vă spun ce nu mi-a plăcut la turci, că nu m-am îmbătat cu apă rece doar pentru că mirosea frumos pe străzi a mirodenii și zîmbeau turcii pe sub mustață, că altfel nu li se vindea marfa.

M-a enervat că în cartierul în care am stat (și alte trei cartiere în sus și în jos) nu am găsit un magazin de haine ca lumea. Îmi place să-mi cumpăr cîte ceva de pe unde merg. Dar am dat numai de batice și șaluri și fețe de perne colorate. Fix ce-i trebuie unei babe să pregătească de înmormîntare.

M-a enervat chestia cu prețurile. Mă enervează maxim cînd mă duc la supermarket și sunt prețurile amestecate sau deloc, că renunț să mai cumpăr, mă enervează să întreb cît costă orice fleac, oriunde, nu numai în Istanbul. Evident că știu că acolo trebuie să negociezi și pentru un ac de cusut, o chestie inutilă și obositoare după părerea mea. Cum nu existau prețuri pe nicăieri nici nu puteai face o comparație, așa că, practic, habar nu ai dacă ai luat ceva la prețul corect, dacă te-ai păcălit sau ai încheiat o afacere bună.

Și, desigur, frumoșii ăia din telenovele nu există. Foarte enervant. În schimb, a trebuit să-i spun mai arțăgos unuia: ”Abi, git burdan șimdi bir tokat patlatacam sana, görürsün sen.” Apropo de asta, nu e o idee bună să te duci singură în Istanbul, dacă nu ai niște expresii mai tari în buzunar. Altfel, dacă nu te-ai mai privit demult în oglindă, o să-ți vină să crezi că ești iar la 30 de ani, cea mai frumoasă femeie de Univers. Face bine la vanitate, poate, dar nu te agita, știi bine că nu ești sau că e ultimul lucru care mai contează pentru tine.

Istanbul – un ceai pe malul Bosforului

7664-kutlualtay-kandilli-iskelesi--9309-950px

Kandili Iskelesi, Istanbul

După 8 km, mă așez pe o terasă pe care mă chemase una din melodiile pe care le tradusesem cîndva pentru un film. Se numea ”Bir Bulut Olsam”, tradus la noi ”Obsesia”. Îmi plăcea mai mult titlul original. Bulut era numele de familie al personajului principal, interpretat de Engin Akyurek, un actor în vogă la turci. Așa cum majoritatea numelor turcești înseamnă ceva, numele ăsta Bulut se traduce ”Nor”. tradus mot a mot, cu sens poetic: ”De-aș fi un nor…”, dar, de fapt, se referea la ”De-aș fi un Bulut…”, un fel de ”De-aș fi un Mustafa…”

”Ben sende tutuklu kaldim…” era primul vers din strofă, cu sensul de ”m-am îndrăgostit de tine, am rămas prins, nu mă mai pot gîndi la nimeni altcineva”. Iar vocea lui Aytekin Ataș era ca o chemare, ca un dor, ca un vaiet, era vorba despre un bărbat care cutreierase lumea întreagă (7 lumi cutreierase, de fapt, alt vers) și uite așa, se oprise doar la ea. Dacă nu ar fi început melodia asta, nu m-aș fi oprit la terasa asta, nu aș fi cerut cel mai bun cocteil băut vreodată (Șehzade) și nu m-aș mai fi gîndit la multe, ca de exemplu, la viața asta care ține doar 3 zile și nu suntem în stare să ne iubim, tot cutreierăm fără rost, ca norii pe cerul cuiva, și nici măcar atît.

În afară de mirosurile îmbietoare ale Istanbulului care te leșină, efectiv, și te opresc în loc, tot felul de arome de narghilele și mirodenii și aburi de ceai și cafea, grătare pe care sfîrîie carnea și uleiuri încinse în care clocotesc gogoșile, cuptoare din care ies covrigi și cornuri și pîine caldă, gheretele porumb fiert sau copt sau prăjit pe cărbuni, e ceva ce m-a făcut să-mi stea inima în loc de cîteva ori. Oamenii ăștia se aruncă pur și simplu în fața mașinilor cu copii cu tot cînd trebuie să treacă strada, ca muștele gonite de un plici. La un moment dat, unul, nici nu s-a mai obosit să se arunce în fața mașinii, ci s-a urcat direct pe capota unei mașini în drum spre cealaltă parte a străzii, s-a răsucit ca un cascador, apoi și-a văzut de drum, semn că făcea asta de mult timp. Doamne ferește, o metropolă din care scapă cine poate…

În toate după-amiezile am ieșit, fără hartă, fără niciun scop, doar așa să mă plimb cu mîinile în buzunare și să văd ce-mi iese în cale. Am reușit și să mă rătăcesc, dar asta era și ideea.

21935479_10211367713842920_1754858211_n

Gülhane Park, Istanbul

Cel mai mult mi-a plăcut copacul special amenajat pentru păsări din parcul Gülhane. apoi am ajuns în Eminönü, fără să știu că am ajuns în Eminönü, căutînd Eminönü, am urcat în sus spre SultanAhmet, am luat apoi tramvaiul și am coborît în Eminönü, și atunci mi-a picat fisa că eu parcă aici voiam să ajung.

În ziua aia am avut așa, 15 km la bord, o rătăcire care nu a fost, de fapt, rătăcire, o plimbare cu feribotul din Eminönü, la Üsküdar, unde am mîncat un sfert din faimoasa pîine cu pește, restul l-am luat la pachet, castanele prăjite nu pot spune că mor după ele, dar le-am luat să le gust pentru că așa am văzut eu că făcea Songül cînd se întîlnea cu iubitul ei din ”Kirgin Çiçekler” și părea ceva foarte romantic, ei bine, romantismul ăla a zăcut o zi jumate în punga mea pe care scrie Afiyet Olsun (”Poftă bună”), castană prăjită lîngă castană prăjită, pînă cînd le-am făcut vînt în coșul de gunoi.

Apoi în drumul înapoi cu feribotul spre Eminönü, s-a pornit furtuna pe Bosfor, ba chiar cred că era și o altă telenovelă intitulată ”Furtună pe Bosfor.” Dar, bineînțeles, plimbarea mi-a stricat-o nenea Kahraman care mă tot punea să-i promit că-l voi suna să ne plimbăm, iar eu i-am promis de 10 ori că da și de fiecare dată am mințit ca o nerușinată, pe tonul acela, da, domle, și-acum dispari. Am venit să îmi clătesc mintea și să văd priveliști noi, nu altă sulă bleagă și nevorbită, care-mi strică plimbarea. Așa începe totul. Mai întîi îți strică o plimbare, apoi întreaga viață.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Turcia acestor zile, dincolo de tot ce-am văzut, e tramvaiul gol care trecea în fiecare noapte fix pe sub balconul unde stau. Trecea gol și cu luminile stinse ca o fantomă, din jumătate în jumătate de oră.

Am ales pensiunea prin booking (își zice hotel, dar e pensiune), am vrut un cartier vechi, aproape de mare, dar desigur, pe booking nu vezi împrejurimile în detaliu.

besiktas istanbul

Beșiktaș, Istanbul

La 300 de m era marea (dacă nu mă înșeală aproximările), dar pînă acolo sunt aceste șine de tramvai, poate e un cap de linie, apoi sunt trei rînduri de case vechi. În fiecare noapte, stau pe balcon în întuneric, ca și acum, lucrez sau fumez, sau amîndouă și mă uit la ce fac oamenii prin casele lor, cum se așază la masă, întind rufe sau mai pîlpîie un televizor. Mă uit ca la un film mut pînă se sting toate luminile. Apoi, într-o liniște perfectă, trece tramvaiul ăsta pustiu. De la 12.00 la 2.00 noaptea.

Și să stai singură în noapte, liniște de s-o tai cu tramvaiul, cu mirosul de mare în nări cu vocea lui Aytekin în urechi… nici nu mai știu de cînd nu am mai stat așa, cu simțurile treze. Într-un simț de-ăsta treaz îmi trece prin cap, mai ceva ca tramvaiul, ideea să iau legătura cu scriitorul căruia îi tradusesem cartea toată-primăvara-vara. Ce-a ieșit din toată povestea asta, rămîne pe data viitoare.