Calle Predicadores – 6 años despues

calle-predicadores

Calle Predicadores – vedere din balcon 2009

Nu am știut atunci cînd am crezut că vin în Spania pentru o lună și după aceea ”mai vedem ce se întîmplă” că voi rămîne un an și jumătate, că-mi voi lua rezidență în Spania, că mă voi căsători etc. Nu am știut că plecînd din Zaragoza în 2010 vor trece 6 ani pînă să ne mai întoarcem într-o vacanță. De unde aș fi putut ști ? Planul era Anglia, după Dubai.

Vreau să spun că, totuși, oamenii normali au un curs al vieții cît de cît linear. Întorcîndu-mă aici, în timp ce mă plimbam pe Calle Predicadores, apoi în Piazza del Pilar, apoi mult în sus în Piazza de Espana, mă gîndeam la cei 6 ani ca la 6 vieți, trăite comasat și pe repede înainte, în care s-au ars etape, s-au întîmplat lucruri atît de diferite și nimic extatic. Mă gîndeam că a trebuit să trăiesc viețile astea, ca să învăț mai repede ceea ce altfel mi-ar fi luat alt timp pierdut. Știu acum ce NU vreau.

Apoi, după ce plimbarea s-a terminat și mergeam obosiți, abia tîrîndu-ne picioarele, am intrat într-o Mercadona să luăm pîine. Era cea de lîngă casă, în care alergam una-două, de fiecare dată cînd aveam nevoie de ceva. Acum m-am dus direct la rafturile pe care le știam de acum 6 ani și am luat cornurile cu ciocolată care-mi plăceau așa de mult. Am fost uimită că rafturile aveau aceleași aranjamente. Nu se schimbase nimic. Parcă era o zi obișnuită, atît de familiară, în care spanioli își vedeau de treburile lor, eu le înțelegeam limba și mă pierdeam printre ei, prefăcîndu-mă că sunt de-a lor. Nu de fițe, ci pentru că los rumanos nu prea sunt plăcuți pe aici.

A fost ca o baie de senzații de calm și echilibru, în care tot ce este acum, dincolo în țară, s-a îndepărtat foarte mult și și-a pierdut sensul pe care eu l-am dat acelor întîmplări sucite. Iar anul ăsta a fost ca niciunul de plin, tembel, încărcat cu de toate și încă nu s-a terminat. Am făcut de toate, de la renovări la politică, de la cursuri la traduceri, de la ejecturi la resemnări.

Mi-am dat seama de asta după o plimbare de 3 ore în care, deși eram obosiți, nu eram agitați. Era o oboseală din aceea după care, deși ești scurs fizic, spiritul se reface, spre deosebirile de plimbările din București sau Constanța, de exemplu, cînd te întorci mai agitat și mai plin de draci decît ai plecat de acasă. Că te întîlnești cu alți oameni și mai agitați, care nu știu să stea într-un loc fără să-și vomite problemele și suferințele, nu au exercițiul tăcerii, sau cel al lui ”hai să ne gîndim la lucruri plăcute”, nu dai de funcționari stresați, de oameni care au 7 treburi de rezolvat și nu fac nici una ca lumea.

2452_1063721227617_3925982_n

Piazza del Pilar – 2009

Uitasem și eu că există străini care nu sunt interesați de ce faci tu, de cum ești îmbrăcat, cum îți stă părul, care este lungimea genelor sau a unghiilor tale, oameni care nu au ”dosarul tău” atunci cînd stau de vorbă cu tine. Oameni care nu au în sînge ipocrizia de a se comporta ca și cum ai conta pentru ei etc etc etc.

În timp ce aici fiecare își vede liniștit de plimbarea lui, de sănătatea lui, de slujba lui, dincolo, fiecare nu mai poate de grija altuia. Și cică sunt religioși.

 

Advertisements