Travel Burnout

e7c77bb5baf19794db0bf1c683ece602
Cînd ai chestii de rezolvat la telefon, dar vrei să te pierzi și în peisaj

După atîția ani de călătorit (unele călătorii scrise, alte nescrise) am simțit pentru prima dată ceea ce se numește ”travel burnout”. Se întîmplă uneori cu călătorii de cursă lungă, acești mereu doritori de destinații noi, aventurieri cu bagajele mereu pregătite la ușă, mereu informați de cele mai bune oferte. Și iată că dintr-odată, își pierd interesul să mai exploreze ceva. În loc să-și pună bocancii sau adidașii în căutare de obiective noi, preferă să lenevească în pat pînă tîrziu și să nu mai audă de nici un mijloc de transport, iar singura destinație să fie doar magazinul de la colț de unde-și iau pîine și ciocolată.

Mi s-a întîmplat și mie anul ăsta. După un șir de călătorii cu ceva ghinioane la un pas de catastrofă, am zis să nu-mi mai forțez norocul și să mă potolesc o vreme, timp în care să-mi văd de alte lucruri. E ca și cu scrisul. Am o perioadă cînd îmi forțez limitele și pe urmă nu mă mai interesează nimic, nici măcar o lansare de carte. Important e să termin ce mi-am pus în minte, ca o datorie sau ca o promisiune pe care mi-am făcut-o mie și după ce treaba e gata, trec la următoarea etapă.

La un moment dat, Stephen King scria în ”Misterul Regelui”, cartea lui autobiografică și-n același timp și un ghid fantastic de scriere pentru începători, că ”scrie ca să afle cum gîndește”. Nimic mai adevărat și în cazul călătoriilor. Mă mai întreabă cînd și cînd unii: Pe unde mai pleci? N-ai stare? De ce nu te oprești? E ca și cum mi-ar cere cineva să mă opresc din gîndit. Undeva, într-o țară străină, într-o cameră de hotel, după ce ajung în siguranță după o zi de explorat, sunt momentele acelea de liniștire cînd mă uit pe geam și gîndurile pornesc într-o anumită direcție sau se întorc la matcă.

23a7889ef75e9e40aa9a5d7d15e65033
O să pun din nou chestia cu ”the beauty is in the eye of the beholder” – să nu uitați asta cînd plecați de-acasă

Dar cele mai bune decizii legate de viața mea le-am luat pe drum, cu ochii ațintiți pe o fereastră, dincolo de care se schimba mereu peisajul. Fereastra unui tren, a unui autobuz sau a unui avion. Apoi se întîmplă ceva și te oprești. Sau se întîmplă mai multe:

  • – nu mai ești entuziasmat să pleci
  • – golești valizele și rucsacurile și faci inventarul hainelor și încălțărilor (îți dai seama că ai mai multe haine comode, imposibil de șifonat, decît rochii – cu care oricum nu ai unde să mergi că nu ai un stil de viață glamour, iar în alea din tinerețe oricum nu mai încapi –  ai mai multe perechi de pantofi comozi decît cu toc – fază la care începi să te întrebi ce s-a întîmplat cu fata aia care alerga după trenuri pe tocuri de 10 cm și se descurca de minune cu asta?)
  • – dormi mai mult ca de obicei și încă înainte de 12 noaptea
  • – nu mai ai chef să te întîlnești cu oamenii, de fapt, nu mai ai chef să te îmbraci într-un anumit fel ca să te întîlnești cu oamenii. Te obosește chiar și să te gîndești la ce cercei s-ar potrivi cu ziua respectivă
  • – nu mai ai chef să dai ponturi de călătorit nimănui (să se descurce fiecare cum poate)
  • – te ia nebunia cu urmăritul filmelor vechi și deodată te întorci la o pasiune mai veche și constantă: scrisul.

Dar o fi din cauza sărbătorilor, cine știe?

Că veni vorba de sărbători și inevitabil de încheierea unui an foarte plin, iată o retrospectivă a călătoriilor de anul acesta și ce-am învățat din ele:

  1. Chișinău-Cernăuți (februarie) – a trebuit să ajung acolo ca să fiu curioasă de ce s-a întîmplat cu astea două regiuni care nu mai sunt ale României și cum s-a ajuns aici (recomand cartea ”Ultima romantică” a Hannah Pakula, una din cele mai bune biografii ale reginei Maria). Acum, privind în urmă, îmi dau seama că ceea ce cred eu că e bine pentru mine, nu înseamnă că e bine și pentru alții. Nu am spus tot despre călătoria asta, deși am scris destule, dar mai lăsăm ceva sare și piper pentru cartea mea de călătorii (cînd o fi să fie). Dau mai jos linkuri de aducere aminte sau de explorat pentru cei care n-au ajuns încă pe ele. Pe un picior de plai, pe o gură de rai, No Country for Good Men,  Autobuzul 3. Detalii picante. Salut acum pe cei cu care mi-ar fi plăcut să-mi petrec mai mult timpul: Mihaela Zenovia, Viorica Gropșianu, Constantin Narcis, Neucis Asan. Pe ceilalți din grupul de atunci nu-i pomenesc că ne-am mai băut niște cafele de-atunci.
  2. Balchikul din martie (scriu așa cum e scris pe pancarte ca să-l enervez pe un prost, dacă n-o fi murit între timp de turbare) – s-a legat foarte bine cu ceea ce începusem să studiez despre regina Maria și ce poate fi mai minunat ca după ce termini de citit biografia unei regine decît să ajungi să te plimbi apoi prin grădinile ei? Mulțam, Alma, că ai reușit să coordonezi 6 autocare fără probleme. Pe urmele Reginei Maria– impresii de-atunci, cu mențiunea că n-am mai ajuns anul acesta pe acolo, așa cum mi-aș fi dorit. La anul, să fim sănătoși.
  3. În aprilie, la Bologna am învățat că nu trebuie să mai merg nicăieri fără să am roomingul activat. Sincer, îți dă mai multe bătăi de cap să încerci să te activezi online dintr-un tîrg de carte unde trebuie să tastezi o mie de parole proaste și să-ți resetezi apoi telefonul de tot cînd te întorci în țară, să-i înjuri pe italienii care nu înțeleg importanța wifi-ului într-o eră a tehnologiei și internetului decît să dai 4 euro pt activarea roomingului. Altfel, despre a 56-a ediție a tîrgului de la Bologna am scris aici. Bucuria cea mare aici a fost că am regăsit-o pe Ela (cu care am lucrat în 2003, la Erc Press) și Dana (în 2006, la Corint). Și cum a fost pe avion la dus și la întors, pentru cine e interesat de edituri, tîrguri de carte, scriitori și lumea literară.
  4. 57338847_308713853129214_4138009489989173248_n
    O plimbare pe ploaie prin Gulhane, înainte de a afla că nu mai avem camere

    Tot în aprilie a fost primul Istanbul de anul acesta, unde am prins multă ploaie, dar pînă la urmă a fost o ieșire de 3 zile, o călătorie care n-a fost pentru cine s-a pregătit, ci pentru cine s-a nimerit, în urma căreia mi-am dat seama că orice s-ar întîmpla nasol în Istanbul e de bine. Chiar și cînd vezi un bucătar cu satîrul alergînd pe scări în spatele tău, să știi că de fapt se grăbește să sature niște clienți, nu să te omoare pe tine. Tot atunci mi-am dat seama că poți umbla fără țintă timp de 16 km cu gîndul că trebuie să vezi niște lalele și abia după ce ajungi în hotel să-ți dai seama că ești praf de oboseală. Dar ce mai contează? Ai trecut de 20 de ori pe lîngă universitate. O fi vreun semn că trebuie să-ți continui studiile, cine știe?

  5. În mai a fost Grecia, insula Evia mai exact. O călătorie în care parcă nici n-am fost. Una pe care am senzația că doar am visat-o. Numai cînd mă gîndesc la ea, îmi vine să vomit de cît am putut merge cu autocarul de-a-n-boulea din cauza unui boi care nu auziseră în era tehnologiei de gps-uri. Am scris aici despre Autocarele-fantomă, Shaorma a la grecque plus Liviule, ești bine? Jap!!(dacă doriți să recitiți). Am salvat excursia pe ultima sută de m, detalii în Thanks for the Memories, Atena! chiar dacă cea mai mare neplăcere a fost că n-am mai ajuns la Meteora. După asta ni s-au despărțit drumurile între mine și agenția lui pește. Aici sunt niște detalii care țin de învățămînt, sindicate, diplome false și escrocherii despre care nu am scris (încă), dar mă tot gîndesc că ar fi cazul să le povestesc, fiindcă altfel nu văd rostul aterizării mele în mijlocul anumitor evenimente. Și poate se mai calmează unii din sindicate, ori măcar nu mai scot unii profesori euro din buzunar la comanda CCD-urilor. Ar fi ceva. Vă spun eu, diplomele alea nu vă ajută la nimic, atît timp cît vă lipsește tactul pedagogic în clasă și vă apucați să vă bateți prin autocare.
7aac28fb8f2fc7f1c986bcca975c7ccc
Turcii o servesc mai cu drag și dacă ai noroc să găsești o ghicitoare de cafea, distracția e garantată.

Dincolo de asta, îmi pare rău că n-am băut în Grecia măcar o cafea cu Gönül și Filiz, ca fetele. Alea de la micul dejun nu se pun și nu le doresc nici dușmanilor așa cafele și ceaiuri sinistre, servite de niște moime cu mutre de SS-iste.

6. În iunie a fost din nou Chișinău, plus Transnistria, unde am învățat importanța ghidului local (de data asta inexistent și foarte necesar pentru o Transnistrie, alt fost teritoriu românesc, lung cît o stradă, o țară acum cît o zi, un fel de Triunghiul Bermudelor pentru șoferi). Iar la întoarcere, a fost accidentul cu mistreții. Imediat după asta s-a activat cred începutul de ”Burnout.”

7. Dar n-am avut ce face, în iunie am mers mai departe. La cinci zile după accident, eram în drum spre Lacurile Alpine, cu o mînă de mofturoși, care au avut una din cele mai bine organizate excursii de la Jinfo. Dar cum după fiecare călătorie rămîi cel puțin cu un prieten, eu am găsit-o pe Lori. Aici cîteva linkuri despre ce am văzut acolo, într-o Italie minunată. Despre Lacul Como și Bellagio, despre Lovere, unde am făcut cele mai frumoase poze, (de amator, desigur) și despre Sirmione, piesa de rezistență a lacului Garda. Cu toate astea, tot nu mă dau în vînt după italieni. 

8. În iulie a fost al doilea Istanbul, o vacanță pe care am organizat-o pentru prieteni, să-i învăț că se poate călători cu un buget convenabil. Că a fost maraton, nici nu putea fi altfel în Istanbul. După asta însă am început să-mi pun întrebări: auzi, dar de ce ții tu morțiș să plimbi lumea care vrea comoditate și să-și reconstruiască în străinătate confortul de acasă? Te-a plimbat pe tine cineva, chiar și cînd te-ai rugat să te ia undeva, doar pentru că erai curioasă? Au fost aventuri de genul: blocat în lift, dat cu geanta de pămînt de nervi pentru că Istanbul, pentru că lost in Istanbul, pentru că mers pe jos, pe sus, pe apă, prin subterane pînă ni s-au învinețit unghiile de la picioare (încă mai am o unghie vînătă, iar altora le-au și căzut), unii au fost păcăliți la baclavale, iar alții la camere. Las detaliile picante tot pentru cartea de călătorii. Pînă atunci, cîte ceva despre Maratonul Istanbul.

9. În august a fost minunata Mongolie. Dau un refresh pe linkuri pentru cei care nu le-au citit încă. Mai adaug că dacă aș fi avut eu banii unora care se laudă cu hotelurile lor de cinci stele prin Dubai și sunt în stare să cumpere un duty free întreg doar ca să se dea mari, aș fi fost mai tolerantă cu cei din grup. În orice caz n-aș fi plecat de undeva, jurînd că n-am băut fanta pe care tot eu am comandat-o. Aici am admirat forța și energia celor trecuți de a doua tinerețe și puterea lor de a merge mai departe. A, și am cunoscut-o pe Menekșe. Nu mi-am imaginat că într-o zi voi vorbi cu atîta patimă despre filmele turcești. Unde îți dai seama că un traducător de filme turcești poate învăța mai multe despre filmele turcești de la un fan al filmelor turcești. Unde? Într-un cort din Mongolia. Nu e minunat? Despre Ulan Bator, iurtele mongole și viața în iurtele mongole, apăsați pe linkuri dacă doriți să recitiți. Tot atunci am avut și o trecere prin Moscova. Impresii aici. From Russia with Love, știu nu e prea original titlul, dar s-a potrivit cu starea de spirit de-atunci.

10. Septembrie mi-a fucked up direcția în Barcelona (pe care chiar o iubesc și am amintiri plăcute acolo). Dar cînd crezi că le-ai văzut pe toate, o călătorie îți demonstrează că nu e chiar așa. Că atîrnăm toți de o secundă. Una singură. Dacă nu ești atent fix în secunda aia, s-a dus naiba tot. Secunda aia trebuia să mă găsească pe mine atunci, cu sprijinul energiilor negative ale unora din jur. Băi, nu rîdeți de energiile astea! Eu, care le luam peste picior, a trebuit să trec prin toate călătoriile astea ca să înțeleg că mereu există o ”piază rea” undeva și că cel mai important cînd pleci la drum e să o depistezi pe aia și s-o anihilezi, altfel, cum spuneam, ți-ai fucked up direcția. Ca pont, o găsești în profilul psihologic al oricărui ”comentator sportiv”. Începe să îndruge verzi și uscate înainte de a începe meciul. Costa Brava de anul ăsta a fost într-adevăr o călătorie stîncoasă.

20191008_133636
Pe dealul Camlica din Istanbul. Pînă și umbrelele erau vesele. Un grup minunat din Bucovina (octombrie, 2019)

11. Octombrie mi-a adus cel mai frumos grup din viața mea de ghid turistic. Dar bineînțeles, era vorba și de Istanbul, orașul în care chiar am ajuns să mă simt ca acasă, într-o cultură care-mi aparține, plus avantajul limbii turce pe care o cunosc, pot spune, foarte bine. Spre norocul meu am încheiat anul frumos, simțind într-adevăr că mi-am făcut datoria. Dar nu a depins nici de data asta de mine. Cred că oamenii aceștia au plecat de-acasă, fiecare în parte, cu dorința nemaipomenită de a descoperi una din cele mai bogate civilizații și de a se lăsa în voia drumului și a ceea ce le scoate Dumnezeu în cale. Am fost atît de surprinsă că toate au mers ca unse, că nu mi-am revenit nici pînă în ziua de azi din uimire. M-am simțit ca toiagul lui Moise care a despărțit apele și toate piedicile s-au dat la o parte din calea noastră. Nu s-a pierdut nimeni, decît pentru vreo 10 minute, nu s-a încruntat nimeni, toată lumea a zîmbit și era încîntată de tot ce-a văzut și a trăit. Ne-au ieșit în cale fix ca în basme, sfinte Parascheve, sfinte Vineri și sfinte Duminici, am fost spre exemplu pe Çamlica, unul din dealurile Istanbulului de unde se poate vedea orașul de sus. Era o zi ploioasă și năvăliseră cețurile peste oraș, dar cînd am ajuns sus, s-a oprit ploaia, norii s-au făcut nevăzuți, fix în ”fereastra” aceea de două ore cît am stat acolo. Apoi, după ce am plecat s-a pornit iar ploaia, iar orașul s-a acoperit de nori fumurii. Și acesta e doar un exemplu. Chiar și mult după ce m-am despărțit de acești oameni, energia lor m-a urmărit pînă acasă, mi-au ieșit în cale prieteni care m-au ajutat la bagaje, mi-au ținut companie în tren și m-au lăsat apoi în fața porții.

E vorba de pelerinajul organizat de Mitropolia Bucovinei și de oamenii pe care i-am însoțit în octombrie în pelerinajul din Istanbul. Am avut și un ghid local dispus să povestească (și eu chiar pot recunoaște un povestitor bun). Ce să mai, a fost balsam pe suflet întreaga călătorie! Ne-am întors cîntînd cu toții ”Drumurile noastre toate”, a lui Dan Spătaru și am trecut podul prieteniei pe ”Deșteaptă-te, române!” Imaginați-vă voi starea de spirit.

20191028_120501
Iris, my little traveler – aici pe zidurile moscheii Suleymanie

12. Iar în noiembrie, pe la jumătate, a fost un nou Istanbul, de data asta cu o parte din familie. Cînd ajungi să cunoști scurtăturile dintr-o anumită zonă, ai trecut la nivelul următor. Totuși, aici am experimentat pentru prima dată vorba aia: ”chiar dacă nu cunosc o adresă, turcii te vor duce la ea”. Nu contează că durează o oră sau o zi, nu se lasă pînă nu o nimeresc, după ce te-au ocolit de era să te ia naiba și să-i iei la bătaie. Așa apare momentul cînd ești nevoit să cunoști scurtăturile și să le ții minte.

În urma acestor călătorii, am dat jos 7 kg, dar am arătat cel mai rău din viața mea în toate. Nu-mi caut scuze, dar între două călătorii au fost traducerile pe care trebuia să le fac în avans, sau după ce mă întorceam trebuia să le ajung din urmă. Țin minte și acum că am trimis una din piața Dali din Figueres și am scurtat la 15 minute vizita în muzeul Dali, în care aș fi putut sta 3 ore fără să mă plictisesc. Asta e. (Voi ține minte toată viața ”Ufak tefek cinayetler”, ep 126. – care era terminat, dar nu găseam net să-l trimit.)

Desigur, cînd pleci ca ghid, te pregătești psihic ca pentru război. Nu știi niciodată ce poate apărea și cine se va criza. Asta vine la pachet cu demonii tăi interiori pe care trebuie să-i controlezi, deopotrivă cu limba ascuțită pe care știi că o ai. Preferi să le povestești lucruri plăcute oamenilor, dar cînd nu te lasă că-i deranjează scama de pe pantaloni, întrerupi firul poveștilor și te ocupi să calmezi niște spirite mereu bîntuite de ”drobul de sare”. În aceste condiții, ba nu mi-a stat părul, ba nu mi-am potrivit rochia la adidași. În final am renunțat să mai fac poze sau să mai las pe cineva să-mi facă poze. Poate la anul, cînd voi fi mai odihnită și nu-mi va păsa atît de problemele închipuite ale altora.

Luînd însă partea bună a lucrurilor, termin anul cu ceva mai multă experiență în depistarea imediată a problemelor care ar putea apărea. Am învățat să nu mai insist să le arăt oamenilor Lumea cea mare și frumoasă și nici să-mi mai fac planuri în funcție de programul altora. Cine vrea să te urmeze, te va urma oricum. Și indiferent ce s-a întîmplat, mă simt norocoasă în papucii mei.

PhotoCollage_20190911_234435676Desigur, nu pot încheia fără să adaug, că deși Istanbulul e orașul în care m-aș muta chiar mîine cu cățel și purcel (mă rog, fără purcel la Istanbul), totuși cea mai interesantă călătorie de anul acesta a fost Mongolia, pentru liniștea năucitoare din mijlocul naturii, pentru o călărire pe cămile alături de dl Demetrescu, pentru florile ei de colț, pentru Violete (Menekșe) și pt Mihaele.

Am reușit să o scot pe Iris de trei ori din țară (2 Turcii și o Grecie), iar pe stimabilul soț de 2 ori (un Cernăuți și o Grecie). Turcia, Grecia și Cernăuți sunt vinovate că i-am tras după mine pe cîțiva prieteni, rude și cunoștințe care au devenit apropiate. Închei zicînd că de ne-o fi mai rău, tot așa să ne fie!

Happy New Trips!

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.