Lost in Barcelona

20190902_160639Noaptea pe care am numit-o ”Lost in Barcelona” e decupată dintr-un film suprarealist, în care și-ar fi dorit să aterizeze orice scenarist în pană de inspirație. Din cauză că trebuia să-mi păstrez calmul și sîngele rece nu mi-am dat seama că e ceva de domeniul SF-ului amestecat cu ridicol. În clipele acelea, dacă mi-ar fi aterizat și un Alien în poală mi s-ar fi părut normal.

Povestea a început cu adevărat cînd ne-am dat seama că o bătrînă cu început de Alzheimer, care se credea în Turcia, deși alergam ca nebunii prin Spania, s-a pierdut de grup. Bănuiala mea (după ce am ajuns să o cunosc mai bine) este însă că a vrut să se piardă de noi. Bolnavii de Alzheimer sau cei senili au scăpări de memorie, amnezii sau aterizează în filme diferite de al tău, dar nu sunt proști, dimpotrivă, sunt oameni cu o inteligență peste medie. Dacă mai punem la socoteală că seniorii au o experiență mai mare de viață ca a ta și că știu să joace teatru mai ceva ca actorii de la Bulandra, avem deja o imagine frumoasă a senectuții.

După o noapte de stat pe la poliție dînd declarații și amănunte ca să o găsim pe doamna din Turcia în Spania, în sfîrșit, spre dimineață, după ce am bătut la al cincilea hotel, am dat de singura cameră rămasă. Tîram după mine o altă bătrînă de 87 de ani, prietena primeia și presupusa însoțitoare, dna Coca (probabil o poreclă provenită de la cocul de care avea mare grijă) și care ar fi putut muri și ea din clipă în clipă, de oboseală sau de bătrînețe, dacă nu ar fi trăit în lumea ei și nu s-ar fi preocupat mai tare de rujul roșu aprins și de coc (deranjat pentru că intrase din plin în ușa glisantă a celui de-al patrulea hotel unde nu găsim nicio cameră). Era ora 3 dimineața și în loc să mă întind în patul din Lloret de Mar, unde eram cazată de-adevăratelea, eram încă în Barcelona, într-o cameră de hotel, găsită ca prin minune, și împărțeam un pat matrimonial cu madam Coca, care se dezbrăcase la peleul gol, se vîrîse sub pătură și mă întreba de acolo, cu voce mică și obosită: ”Mai am, maică, ruj pe buze?”

20190906_105627
Dna cu Alzheimer. Cîndva, a fost cadru didactic și a predat geologia la o universitate din Italia.

”Ai ruj, mamaie, pînă la finalul excursiei și înapoi, dar unde ți-e prietena?” (La ora aia, îmi venea să-i dau un pumn în cap ei și tuturor celor responsabili de trimiterea a două babe nebune în Barcelona). Mă rog, nu mai era nimic de făcut la ora aia decît să dormim și să așteptăm zorile, sperînd că nu vom găsi bătrîna pierdută înjunghiată și abandonată într-un șanț, după cum îmi prevestea pe whatsup socrela mea care trăiește în Spania de mai bine de 15 ani și care mă avertizase de hoții din Barcelona și criminalitatea crescută din acest oraș minunat, dar atît de nesigur. ”Ce faci? Pe unde ești? Ce s-a mai întîmplat?” ”Sunt în pat, cu o babă goală pușcă, pe care-mi vine s-o iau la bătaie că în loc să doarmă a început să-mi spună poezii cu primăvara, compuse de ea în tinerețe”. ”Ce???” (socrela pe whatsup) Nu mai scriu și continuarea că e plin de descrieri și bășcălii pe seama mea. Socrela mă iubește, dar noroc că stă în Zaragoza, la vreo 200 de km de Barcelona. Oricum, nu mai avea mult și se urca în mașină și venea ea să căutăm bătrîna pierdută, numai ca să-i spună vreo două și să se răcorească ”ce cauți în Barcelona, femeie bătrînă, fără minte și cu copii inconștienți?” gen.

Noroc că pe la 5 dimineața a sunat telefonul salvator care m-a anunțat că s-a găsit bătrîna la un hotel din Barcelona, undeva aproape de plazza Catalunya pe unde chiar ne plimbasem cu o zi înainte. Am folosit verbul la modul reflexiv și impersonal ”s-a găsit”, căci în fapt nu se știe cine a găsit-o sau dacă s-a pierdut cu adevărat. De-a lungul excursiei i-am pus tot felul de întrebări, iar răspunsurile au fost diferite.

– s-a plimbat cu o mașină decapotabilă și s-a dus pe un deal să vadă apusul (dnă, am contrazis-o, cînd v-ați pierdut era întuneric beznă, soarele apusese demult)

– cineva i-a dat cu un spray și și-a pierdut memoria (memoria îi juca oricum feste). (Și de ce a făcut asta cineva, dacă aveți toate bijuteriile la locul lor? Avea un lanț de aur, o brățară de aur, un ceas de aur, două inele cu diamante – toate intacte). După incident, deși i-am zis să-și scoată bijuteriile să nu atragă hoții cu opulența ei, nici n-a vrut să audă. Păi ce, a scăpat ea din al doilea război mondial și nu scapă de Barcelona? (după numele de familie și simbolul agățat de la lanț părea a fi evreică, deci chiar era o mare chestie că scăpase din al doilea război mondial și evident că Barcelona părea floare la ureche față de grozăviile unui război. De fapt, atunci a fost momentul cînd am suspectat-o că joacă teatru. Poate a vrut doar să scape de o bandă de bezmetici care alergau să prindă un autobuz, poate se săturase de compania plictisitoare a Cocăi sau poate avea chef de aventuri pe cont propriu. Nici nu avem noi idee de ce sunt capabili bătrînii. Cu tot Alzheimerul ei, găsise un hotel de patru stele în buricul Barcelonei, avusese luciditatea să-și sune fiul din America să-i spună unde e și apoi să se ducă să doarmă, în timp ce eu alertasem poliția și Coca se dădea de ceasul morții cocului ei, iar pe acasă se aprindeau deja lumînări în caz de ortu popii prin șanțuri. Și după toate astea, primul lucru care mă întreabă cînd mă vede este: ”Oare sunt fantome în hotelul ăsta ?” (Păi una din ele ești chiar tu, madam, dar nu i-am zis asta, firește. Am și eu atîta minte să joc teatru din cînd în cînd.)

arc-de-triomf-free-things-to-do-barcelona
Și uite-așa, ne-am întors triumfătoare din nou la Estacion del Nord, trecînd pentru a treia oară pe lîngă Arcul de Triumf, pentru a face cale întoarsă la Lloret de Mar

”Hai, luați-vă lucrurile, mergem la poliție să vă arătăm că sunteți vie.”

Lumînările se sting, Coca își drege cocul și-și saltă pantalonii de piele neagră, eu strîng umbrela în mînă (încă nu o pierdusem), soacra mea verifică whatsup în care apare mesajul că e totul în regulă și anulează venirea la Barcelona, în America fiul dnei cu Alzheimer intră într-o altă operație, în România, nepotul ei verifică agenda cu clienții programați la cabinetul lui de dentist, eu iau tineretul senior de braț și hai cu el la poliție să demonstrăm că e teafăr și nevătămat. Dacă mai cînta în urma mea și o fanfară militară solist Dan Spătaru, regele aplauzelor, tot ce mai lipsea din peisaj era un dans indian în care era angrenată toată rambla spaniolă.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.