Ești bine, Liviule? Jap!

autocarul albastru
Autocarul supraetajat albastru, ceva ce ne-a fluturat în fața ochilor la plecarea în excursie și în excursia către Atena, după care în ultima zi, am cerut să nu-l mai văd în fața ochilor noștri. Organizatorii s-au conformat cu comentariile de rigoare, că nu se poate nimic fără comentarii.

Și a fost plecarea, toată lumea entuziastă că în sfîrșit plecăm. Visam că vom avea timp să stăm la sucuri și cafele, erau în autocar oameni care-și promiseseră asta. Eu îmi promisesem asta. Veneam din viețile noastre ocupate, în care majoritatea timpului este pierdută cu administrarea zilnică, facturi, copii, slujbe, traduceri, clienți, pacienți, elevi, bunici, părinți, pe lîngă toate astea mai apar și neplăcerile inevitabile sau micile tracasări care-ți umplu ziua de nu mai știi cine ești.

Dar acum mergeam pe ”insula fericirii”. Așa am numit-o noi. Partea frumoasă este că dacă aș mai merge încă o dată pe o insulă, tot cu acești oameni mi-ar plăcea să fiu. Oameni care au rezistat eroic în heirupul din prima zi, cu pauze puține și rapide, pentru că trebuia să prindem feribotul din Grecia de la ora 17.00. Ni s-a spus că era ultimul pe ziua aceea. Nu era, dar asta am aflat-o cu o zi înainte de întoarcere.

  • Nu vă cumpărați bomboane de la bulgari, că le cumpărați la întoarcere. Să nu pierdem timpul, să nu pierdem feribotul, că dormim în autocar, că mor șoferii de oboseală, că crapă mașina în două, că leșină cățelul, purcelul și naiba mai știe cine.

    59976363_619071161906905_5267716112245587968_n
    Primul feribot (30.04.2019 – ora 17.00) foto: Sevim
  • Nu mai trecem pe la Valea Trandafirilor, că și-așa nu au înflorit și pierdem feribotul.
  • Nu stați prea mult la baie, că pierdem feribotul.
  • Nu mai coborîți din autocar în ultimele 300 de km că pierdem feribotul și a mai fost și plătit și s-au făcut rezervări cu o sută de ani înainte de Christos.

Am rezistat cu toții eroic de era să ne pișăm pe noi, lucru de ținut minte în următoarea călătorie să le spun călătorilor să-și ia și niște pamperși de adulți la pachet, că nu se știe peste ce șoferi fără gps la purtător dăm și ce feriboturi care pleacă ultimele, dar de fapt, nu sunt ultimele.

La un moment, la un popas pe care cred că l-am visat, că nu am stat acolo decît să fumăm rapid o țigară, iese din autocarul mare o madamă (care va citi, bineînțeles, ce scriu aici că au grijă să-i spună coleguțele din listă) și mă roagă să vin și în autocarul lor să le spun ceva despre excursie și program, că deja la 5 dimineața unii se îmbătaseră și voiau muzică de troscangeală. După aia îmi zice ceva de banii de excursie. Îi spun că nu am cum să mă clonez și că nu mă interesează banii de nicio excursie ai niciunui om pe care nu-l cunosc. Să discute cu organizatorul și să se plîngă lui că nu are însoțitor de bord.

Apoi am stat stresați tot drumul că nu prindem feribotul vieții. Trecem granițele fără probleme și fără cozi, Mercur, zeul călătoriilor este cu noi! Am ajuns la timp, victorie! Se deschid acele priveliști minunate, dar noi căutăm băi în care să ne descărcăm vezicile, ce priveliști, ce natură? Ne relaxăm în sfîrșit că nu vom dormi în autocar, deși unii dintre noi erau pregătiți psihic și pentru a dormi sub cerul liber, ce mare șmecherie. Doar ne pornisem la drum pentru natură și aventură.

Bineînțeles nu era făcută nicio rezervare, plata am făcut-o acolo, au fost doar niște ”fitile” aruncate în eter, ca să nu pierdem timpul. Păi la naiba, noi de-aia și plecasem de-acasă, să-l pierdem vitejește și să căscăm ochii la ce ne aducea drumul. Am ajuns deci fără să mai vedem nici un trandafir, nici o fabrică de ulei de trandafiri și nici bomboane nu ne-am luat. Am mai citit și degeaba cartea aia siropoasă cu Valea Trandafirilor. Ce bune ar fi fost bomboanele alea în camerele de hotel, să ne îndulcim și să vorbim la fel de dulce!

59612795_325809674713551_756054474778214400_n
Feribotul before criză… foto: Ioana Cîrneanu

Dar, aleluia! Am trecut pe insulă și ne gîndeam deja cum ne vom arunca sub dușuri, vom da praful jos și ne vom reveni. Aiurea, nici n-am trecut bine pe partea cealaltă și tocmai mă pregăteam să intru în autocarul mare să le spun și celor de-acolo două vorbe de încurajare, cînd am auzit urlete de pe altă planetă, răcnete nepămîntene din altă rasă: ”Apă! Apă!!!!” Am crezut că s-a înecat cineva.

Am alergat să vedem ce se întîmplă. Unul din troscangii tocmai se prăbușise într-o criză de epilepsie, făcea spume la gură, iar nevastă-sa îl pălmuia cu putere, de-i săriseră spumele pe 50 de călători din jur. ”Ești bine, Liviule?!” Jap! ”Revino-ți, puiule!” Jap!!! Spumele ieșeau în continuare, omul era în convulsii și nevasta îi turna apă pe gît. Sărim alți 10 oameni și zbierăm la ea să se potolească să nu-l înece. Femeia lasă sticla deoparte, gagiul se uită în jur și nu recunoaște, evident, pe nimeni, nici măcar sticla de apă, și se întinde iar la pămînt. Nevasta se activează instant și trage de el să-l ridice, pregătită psihic să-l pocnească indiferent de situație. ”hai, puiule, că n-ai nimic. Ridică-te că-mi strici excursia”. Jap! ”Nu ne lasă Maica Domnului de izbeliște!” Cruci fără număr, scuipături în draci să nu se deoachie și iar jap jap jap! ”Femeie, nu mai zbiera”, îi zic enervată, la un moment dat, ”și nu-l mai zgîlțîi. Poate a făcut infarct, poate are hemoragie internă la cap.” Se strîng doctorele noastre (dnele Daniela Daniel și Gonul Iusein), îi iau pulsul, îi spun și ele să-l lase nemișcat pînă vine ambulanța, aia nimic, cred că și-a scos pîrleala pentru toată viața, cîte palme i-a dat soțului ei. Pariu că-l purtase prin mănăstiri să scoată băutura din el. Cum nu reușise neam, părea că abia aștepta ocazia asta să-i cărăbănească niște palme zdravene, că și-așa în inconștiența lui, Liviu n-ar fi ținut minte.

Culmea e că atunci cînd a venit ambulanța, soția urla că să nu-l mai miște nimeni din loc. Gonul Iusein, doctora noastră, i-a pus întrebările de rigoare ca să poată descrie situația celor de la spital în engleză, că dintr-o dată, nimeni din autocarul de 68 de persoane nu mai știa engleză. Se găsiseră ”fițoșii” de noi să vorbească în toate limbile. Omul puțea a băutură și nevastă-sa tot spunea că a băut doar o bere, ba i-a mai dat și un paracetamol, să fie acolo, n-a avut niciodată astfel de crize și, ce să mai, era un biet flăcău fără prihană. Nu uita să-i mai facă o cruce din cînd în cînd și să-i mai dea cîte o palmă să-i bubuie creierii în cap.

697b39cbd8cb01298394dd9662468ba9-6780487-400_400
Dacă vesel se trăiește, dă-i cu oțet… unul pe altul pălmuiește, dă-i cu oțet

Cînd credeam că totul s-a liniștit și Liviu și-a revenit de știa chiar cum îl cheamă, apare de undeva din neantul autocarului 68 un individ cu o sticlă de oțet și-i dă un jet pe fața lui Liviu, cu o disperare vecină cu moartea. Liviu amețește iar și o luăm de la capăt cu palme și Maica Domnului. ”Ești bine, Liviule?” Jap! ”Nu e bine, femeie! Calmează-te”, zbier și eu, disperată să ajung la hotel să-mi schimb dracu tamponul. Pînă la urmă pleacă ambulanța cu Liviu, cu nevastă-sa, cu Maica Domnului și cu biata Gonul, doctor și în vacanță, plus translator.

În sfîrșit, intrăm în autocare și ne pornim spre hoteluri să ne liniștim cu toții și să înceapă vacanța.

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.