Flight 28 – The Way Back Home

dcf91a43d239d168ec8edce03b371df5
Pierdută prin pădurea cu iriși (ilustrator Lisa Alberto)

Pericolul unui entuziasm prea mare este ca atunci cînd ajungi acasă să nu se dezumfle totul. Cînd ești într-un anumit loc și te umpli de energie, ai senzația că și tu poți face asta, mai mult chiar, o poți face și mai bine decît alții, ce mare șmecherie… Apoi ajungi acasă, sună profesoara copilului că e nu știu ce test sau nu știu ce excursie, apare factura de la enel, apeși greșit pe nu știu ce butoane de raiffeisen online și în loc să faci o plată de 80 faci una de 800, înjuri de morții și răniții internetului pizdii mă-sii și cine l-a inventat și se cam termină entuziasmul. Te întorci la ale tale și tot ce jurai că vei face, nu mai faci… Vine paștele, mai ai o curățenie de făcut, o altă călătorie de pregătit, niște traduceri urgente și hop, back to reality.

Iată de ce prefer să nu mă mai entuziasmez și nici să-mi promit chestii. Un artist depinde de multe lucruri pe care nu le poate face singur și de mulți oameni care nu-i oferă nimic mai mult decît dispreț. Uite-o și pe asta, ne plictisește cu operele ei de artă. Hai, treci mai bine și dacă se poate, fă ceva pentru care nu te-ai pregătit niciodată. De exemplu, să știi cîte perechi de șosete sunt în sertarele familiei și cui aparțin, cine de cîte perechi de chiloți are nevoie, la ce mîncăruri e mai bine să pui mărar și la care pătrunjel, ce dracu de mobilier a mai apărut la Ikea și cîți cartofi au mai rămas în cămară. Ce dacă n-ai avut timp să faci un tort de ziua ta, who cares?

z2
Sunt sigură că Zobeide a primit de lucru după tîrg. Rata de succes a unui ilustrator care ajunge la tîrg este de 90%, în cazul în care e 100%determinat și 1000 % talentat. Cam așa stau lucrurile.
z3
M-a impresionat determinarea acestei ilustratoare care-și spunea ”Zobeide” – era italiancă și răspîndise peste tot în tîrg lucrările ei. Acestea sunt cîteva din cărțile ei de vizită, își făcuse cîte un model cu fiecare din ilustrațiile la care muncise și avea grijă să le pună în fiecare zi.

Nu zic că e realitatea mea, dar poate fi realitatea oricui care a crescut imaginîndu-și că viața lui va fi o continuă șuetă literară sau că va sări din expoziție în expoziție, prezentîndu-și lucrările. Că veni vorba de asta, unul din lucrurile impresionante de la Tîrgul Internațional de Carte de la Bologna este fluxul de desenatori, pictori, graficieni, ilustratori, oricum ai vrea să-i numești, care vin să-și prezinte lucrările. Am vorbit despre asta, la emisiunea Mirelei Nicolae Iclasă de la Radio România, o realizatoare care de ani de zile promovează tot ce înseamnă educație și cultură de calitate, încercînd să schimbe mentalități și atitudini (așa cum fiecare a încercat la un moment dat pînă cînd a obosit). Aveți aici linkul cu interviul de la Radio România Cultural.

Dar cred că mai interesant a fost ce am vorbit după emisiune (întotdeauna sunt mai interesante discuțiile de după emisiuni). Atît doar să mai spun: pe ”zidul” desenatorilor, pe care l-am studiat zilnic, să văd mișcările de pe el, nu am văzut decît cartea de vizită a unei singure desenatoare din România: Ana-Maria Gălețeanu.

20190331_173427
Îl punem aici și pe Nominatrix, editorul grupului editorial ”Nomina”, Alexandru Vîlceanu, fan Bologna din 2003, zis și Harry Potter

Apoi ne-am întors obosiți și cu o mină de parcă ne-ar fi călcat un tren cu 200 de vagoane. La asemenea hal de oboseală, abia am reușit să rezist la coada de la check-in fără să mă enervez. O cucoană trecută de 50, care voia să pară de 25, îmbrăcată în roșu (o culoare care după o anumită vîrstă ar trebui interzisă) îmi tot ieșea în cale la coada aia lungă și șerpuitoare. Am poreclit-o madam Priority pentru că de fiecare dată avea grijă să comenteze: ”Eu nu înțeleg de ce mai plătim taxa în plus la priority din moment ce stăm la aceleași cozi” (se subînțelegea că ”cu fraierii”). Noi știam că Priority e doar un rahat pentru cei care vor să se simtă la business class într-un avion de low cost (te doare capul!). Oricum tre să stai după toți fraierii, chiar dacă treci prin fața lor. Apoi în avion la fel. După ce ”fraierii” s-au mișcat mai repede (că n-aveau tocuri) și și-au ocupat locurile și și-au pus bagajele sus în cale, a apărut și madam Priority, tot pe roșu, urlînd că nu are loc unde să-și pună una din cele 50 de valize, cea pe care o păstrase pentru cală, alealalte 49 erau aruncate cu aceeași indiferență peste celelalte 250 ale muritorilor de rînd. ”Eu nu înțeleg de ce mai plătim priority din moment ce nu avem loc special la cală.” Ete de-aia, ca să întrebi tu.

M-am nimerit lîngă un Dorel, care, atunci cînd a venit vremea să aterizăm și nu mai aterizam odată, din cauză că nu era pistă liberă, a intrat într-o panică de-aia cumplită și a început să-și învîrtă capul cînd la stînga cînd la dreapta, de m-a băgat și pe mine în sperieți. Avea și niște ochi mari albaștri care s-au mărit și mai și de la secundă la secundă. Arăta ca un curcan fără pene și mă așteptam să facă în orice clipă glu glu glu. M-am aplecat spre el și i-am zis: ”mai sunt vreo 3 km pînă jos.” Atît mi-a trebuit. ”Ce vrei să spui?” Viraj de cap la stînga cu întoarcere bruscă spre dreapta de am crezut că-i zboară capul de tot. ”Vreau să spun că ăia de la priority au plătit degeaba în plus. Și ei vor fi tot morți.” Mi-a și imaginam pe cucoana în roșu măcănind: ”Dar eu am plătit la priority”. Dar, poftiți, vă rog, muriți prima, nu mă deranjează. ”Vom muri?” a piuit Dorel. ”Într-o zi, da.” Cine m-o fi pus să deschid gura și să-l sperii pe curcanul ăla mai mult decît trebuia?

Dar în fine, am aterizat și, nu, nene, n-a fost ca la zborul 27 cînd oamenii au fost așa de zgîrciți cu aplauzele, scîrțarii naibii! De data asta, un ropot furtunos s-a pornit în tot avionul în clipa cînd roțile au atins pista de aterizare.

lots of love
Ignorînd sfîrșitul acestei însemnări, lots of love din Medgidia… Mergem mai departe…

După aia ca un făcut, toate au decurs șnur. Am prins autobuzul de Medgidia la mustață, la popas mi s-a dat o cafea nașpa, am ajuns acasă, am stricat mînerul portierei mașinii și uite așa, lucrurile au intrat iar în normal. Dar de ce am fost la Bologna, numai eu și cîțiva oameni știm. Probabil ca să supraviețuim tuturor celor care ne spun să stăm în banca noastră și să fim normali, să pricepem și noi cum se învîrte lumea obișnuită, să învățăm să folosim telefoane în străinătate, carduri pe acasă, dacă se poate să ne concentrăm la piuituri, zgomote și gălăgie, pentru că așa se învîrte lumea, asta se cere și pentru că… automobile. Probabil că artiștii sunt enervați, știu că sunt. Băi, dar habar nu aveți ce ne enervați voi pe noi. Și uite așa, supraviețuim suportîndu-ne unii pe alții, ori enervîndu-ne unii pe alții, ceea ce, în definitiv, e cam același lucru.

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.