Prima călătorie la 16 ani

4be2227b4c327c2cf36906e20f751c92Mă distrează foarte mult primul meu jurnal de călătorie (cel din Turcia) cînd mă trimisese Ambasada Turciei în colaborare cu Ambasada României, ceva de genul ăsta, niciodată nu m-a interesat exact cine ne-a trimis, bine că ne-a trimis într-o bursă de studii pe timp de vară, împreună cu celelalte colege turco-tătăroaice din clasa cea specială pe care o arăta cu degetul tot liceul, de invidie că acolo învăţau singurele românce ce se înfruptau cu baclavale de două ori pe an, de bairamuri. Și iată cum se strîngeau relaţiile turco-româneşti pe plaiurile dobrogene. În restul anului era competiție pe note, că se contorizau la repartiție. Așa erau vremurile. Acum ciuciu repartițiii. Ciuciu liceu pedagogic, de fapt.

Hîrtie gălbejită, un pic jilavă, scrisul meu naiv, aproape mucegăit de vreme. Citesc prima frază din vremea cînd lumea scria cu pixul în carnețel.
“După ce am vorbit la telefon cu Şeniz (erau telefoane de-alea cu fir, vorbeai pînă te întindeai la un moment dat pe jos și începeai să sforăi), după ce-am închis şi deschis de sute ori geamantanul (m-au trimis cu un geamantan de lemn, de-ăla de armată, culoare verde, lacăt mare, dacă pierdeai cheia, trebuia să-l spargi cu toporul), după ce de alte sute ori mi-am luat rămas bun de la fiecare lucruşor (rîd de mor, mă şi închipui cum îmi luam rămas bun de la fiecare lucruşor), de la fiecare perete (aici nici imaginaţia nu mă mai poate ajuta să recreez momentul: eu ploconindu-mă în faţa pereţilor, sau atingîndu-i cu evlavie, ca şi cum ar fi fost icoane) de la Edgar (fratele meu, cu care nici nu mă mai bag în seamă acum prea mult) şi de la tata (încă trăia) am ieşit pe poarta casei cu inima grea, cu mîinile pline de bagaje”.

Era o adevărată tragedie să mă despart de casă, parcă mă duceam în armată să mor pentru patrie, nu să mă plimb şi să studiez. Acum nu se mai miră nimeni nici cînd plec pe undeva, nici cînd mă întorc de undeva, nici nu-i mai interesează, de fapt, abia dacă mă aşteaptă acasă, zici că m-am dus să cumpăr leuștean şi m-am întors şi eu peste două zile, trei sau cel mult o lună. Aşa sunt vremurile acum.

Dar atunci erau alte vremuri. Eram prima din familie care se căra peste hotare după ce crăpaseră Ceauşeștii, din Medgidia direct în ”leagănul” Turciei (n-am înțeles niciodată expresia asta: ”vă scriu din leagănul Carpaților”, ”o vedere din leagănul Transnistriei pentru mama, tata și puii din burta cîinelui”. Nimeni nu scrie ceva gen: ”am cumpărat nuci amare din buricul tîrgului sau pești morți de la Roma. Pregătiți grătarul” Sau: ”Tocmai am trecut pe lîngă un german care se căca în tufiș.” Toți sunt tot un leagăn de la un capăt la altul al lumii.

Era ceva totuşi să pleci, un eveniment mai mare decît o nuntă. Era dezastru pentru toţi, că intrai la cheltuieli considerate inutile. Pentru mine, mai ales, era primul stres din viață că-mi dăduseră nişte macrameuri să vînd, cică să am bani de îngheţată, şi nici măcar nu erau macrameurile casei, că nu suporta maică-mea aşa ceva, dar în fine, se trezise o vecină foarte bună la suflet şi foarte talentată în croşetat să-şi ia și ea rămas bun de la mine, că voia şi ea să mă conducă la staţia de autobuze. De ce nu? Să vină tot orașul. Să cîntă acordeoanele. Femeia s-a crezut datoare să-mi dea ceva, şi fiindcă n-avea bani, mi-a înghesuit în valiza de lemn macrameurile alea îngălbenite (sau erau albe și m-am întors galbene cu ele, nu mai știu), başca trei scrumiere din sticlă (le țin minte și acum modelul), chestie care m-a umplut de spume. Că nici măcar nu fumam la vremea aia, dar trebuia să stau cu ochii pe ele să nu se spargă.

Călătorii erau priviţi cu alţi ochi atunci, plîngeau rudele după ei de parcă-i înmormîntau cînd păşeau afară din oraş. Ei atît ştiau: că mulţi muriseră încercînd să treacă fraudulos graniţa. Nu mai era cazul acum, dar după ani de veşti proaste rămîi cu sechele, nu?

26167817_1544015602373310_4204577620415942883_nSe înţelege că am trecut vama cu brio, dar pe vederea pe care am trimis-o am anunţat doar atît: „am trecut vama, sunt bine, sănătoasă. N-am avut probleme”. Nu că ţara e frumoasă, că oamenii sunt ospitalieri şi mîncarea foarte bună. Nici că mi-e dor de cei rămați acasă. Doar că am trecut vama. Să stea naibii liniştiţi şi să bea suc de la tec fără să se înece de griji. Dar nici asta nu a avut sens pentru că am ajuns înaintea vederii, chiar nu ştiu cum a fost posibil, că am stat o lună jumătate departe de casă și am văzut juma de Turcie. Sigur că tot drumul m-am gîndit cum să fac să scap de macrameurile vecinei, unde să sparg scrumierele şi pe urmă ce minciună să croşetez ca să nu dezamăgesc pe nimeni. A fost primul meu mare stres din viaţă, după cel cu admiterea la liceu. Credeam că sunt singura cu macrameuri şi scrumiere în valiza aia de lemn şi deja aveam un nod de lacrimi în gît, plus o mină nefericită de parcă mă măritam cu un tătar gras, pe care nu-l văzusem niciodată în viața mea, dar îmi fusese promis cu trei generații înainte. Să le fi văzut pe celelalte… Una avea păpuşi (ai cărei ochi s-au stricat după vreo două săptămîni), iar alta cipici împletiţi în mii de culori, de parcă vomitase bunică-sa tot curcubeul.

Pe-atunci nu exista călătoritul doar aşa de plăcere sau doar pentru studii, doar barosanii își puteau permite. Imediat după comunism nu existau barosani. Nu exista nici Booking.com, nici wizzair. Beam ceai turcesc în păhăruţe cît un degetar (și-acum tot așa), mă gîndeam la macrameurile alea şi mă enervam instantaneu, de îmi venea să-i smulg cu forcepsul coșurile de pe fața colegei de cameră care semăna cu JR Ewing cînd avea pojar. Evident că m-am întors cu mileurile alea înapoi acasă. Am eşuat lamentabil în prima, singura şi ultima mea tentativă de a face negoţ, şi asta numai pentru a scăpa de stres, că atunci cînd sunam acasă, maică-mea în loc să mă întrebe dacă sunt bine, sănătoasă, sau dacă-mi plac cursurile din Ankara, sau ce-am mai vizitat prin excursii, sau despre ce am învățat, mă întreba dacă am scăpat de macrameuri. Era înnebunită şi ea că poate mă opreau la vamă la întoarcere și mi le confiscau. Aș, n-am avut norocul ăsta. Fireşte că şi colegele mele s-au întors cu păpuşile lor cu ochii scoşi deja şi cu cipicii deşiraţi.

c4a84126ef62b8b55041ce5c56328805Ia mileul, neamule!

A fost aşa. Eu venisem cu ideea să le aruncăm, ce atîta, dar alta, mai deşteaptă (Filiz – o turcoaică extraordinar de reuşită, ai cărei pomeți îi visez și acum) a propus să facem schimb de mărfuri cu tarabagiul din colţul străzii, undeva la vreo 500 m depărtare de hotelul unde eram cazate. Pusese ea ochii pe un ceas în formă de inimioară roz, cum altfel? (S-a dovedit mai tîrziu că nu mergea).

Mi-am lăsat scrumierele pe noptiera din camera de hotel şi-acolo au rămas pînă în ziua de azi, dacă nu cumva le-a confiscat o cameristă-colecționară de ciurucuri, sau dacă nu s-au spart între timp în capul vreunui turist scandalagiu. Dar şi cum celorlalte li s-a părut bună ideea lui Filiz, în loc să visăm la cai verzi pe pereţi cum făceam în fiecare seară (ori vorbeam despre sex), ne-am strecurat în noaptea respectivă pe hol, împingîndu-ne una pe alta în tăcere, pînă cînd am umplut liftul cu chițăielile noastre și am ieşit afară în stradă. Era întuneric beznă, dar tarabagiul, un moş foarte şmecher, ca orice negustor turc, era la locul lui. Nici n-am ieşit bine ca Şeila, cea mai panicardă dintre toate, a început să ne bată la cap să ne întoarcem înapoi. Ceva interzis nu apucasem să facem, fiind mai tot timpul sub imperiul privirilor și grijilor profei de turcă, un fel de Miss Ellie din Dallas, dar mult mai nervoasă, deși nu avea problemele ăleia, dar deja am stabilit mai sus că aveam una în cameră care semăna cu fii-su ăla netrebnic. Femeia răspundea cu capul de noi și voia să ne aducă pachet acasă, la fel de virgine precum plecaserăm.

Moşul de la tarabă a văzut ceata noastră împleticită de zălude şi-a sărit de pe scăunelul lui cu trei picioare. Nici n-am ajuns bine că Sibel (cea cu păpuşile) a cotrobăit prin geantă să-şi ia rămas bun de la ele. Pesemne fuseseră păpuşile ei din copilărie. ”Ce faci, tu, acum te-ai găsit să-ţi numeri căpăţînile de păpuşă?” am întrebat-o ironic. De mică aveam simțul ridicolului. Voia la schimb un tricou bleu, pe care pusese ochii încă de dimineaţă şi era dispusă să-şi sacrifice întreaga copilărie pentru el. Şeila tremura în continuare de teamă, cu poşetă cu tot, îi auzeam clănțănitul dinților pînă în creieri, cred că mai avea puțin și făcea și pe ea, atît de tare îi ieșiseră ochii din orbite. Am apostrofat-o imediat. ”Du-te, fată, la hotel, ce stai și tremuri aici de zici c-ai omorît pe cineva?” Dar n-a plecat de-a dracu.

Gihane scotea flăcări pe ochi şi colţuri de macrameu din sacoşa ei de rafie (alta cu o mamă harnică). Nu-mi doream nimic de la taraba moşului, dar nici să pierd distracţia. Peste tot balamucul asta de beleuze şi mărfuri à la turca, Şeila ne zăpăcea cu „hai să plecăm, hai să plecăm” şi dacă la început vocea ei era rugătoare spre plîngăcioasă, apropiindu-ne de tarabă a devenit din ce în ce mai alertată. Îmi venea să-i dau un șut în cur să zboare zece secole în viitor. Dacă vedea un şarpe şi nu zbiera aşa. Am regretat toată viața că nu am ciupit-o măcar.

Între timp lucrurile se precipitau. Sibel îşi etalase păpuşile pe masă şi deja proba tricoul dorit. O alta avea la schimb vreo două perechi de ochelari. Băi, nene, de unde apăruseră și ochelarii? Fetele astea fuseseră crescute să facă troc. Făceam un tărăboi mai ceva ca hoţii din basmul cu Ali Baba. Una ţipa, alta se ruga, una nu ştiu ce voia. Mă tăvăleam de rîs la fiecare replică: „Pleacă tu şi nu mai face aşa scandal!” „Vreau un ceas” „Nu-ţi ajunge marfa!” „Bagă, idioato, păpuşile înapoi, ce le tot tragi atît de păr?!” „Stai, mă, că nu ştiu ce să iau la schimb” „N-ai ce!” JR Ewing s-a enervat și mi-a dat un ghiont: „Nu mai rîde, tu, ca dobitoaca!” I-am întors-o rapid cu ”Vezi poate găsești niște apă distilată pentru coșurile tale.”

Eram rele ca niște draci împielițați, dar așa trebuia să fii, altfel erai luată de fraieră.

Şi deodată, cînd hazul meu era mai haz, o maşină neagră se oprește în faţa tarabei, cu farurile aprinse, exact ca în cărțile de benzi desenate cu Sin City. Am văzut-o prima şi-am strigat: „Nihat-bey!” şi toată ciorovăiala s-a stins ca prin farmec, timp de o secundă, ca apoi să se instaleze panica. Dalida (o tipă mai dolofană) şi Gihane şi-au luat picioarele la spinare şi le-a înghiţit orizontul. N-au mai lăsat în urmă nici un fir de păr. Am mai apucat să văd o umbră mare, care se rostogolea în întuneric. Cred că era Dalida, dar nu bag mîna în foc.

8d243395019ba1037eedf5497ab11647Nihat-bey era gazda noastră (directorul şcolii din Ankara unde făceam cursurile, dar mai mult mîncam biscuiții) şi principalul responsabil cu tot ce făceam (studii, excursii, prostii), aşa că groaza de a-l vedea la ora aceea, cînd toată lumea ştia că dormim bine mersi, era justificată. Sigur că toată lumea a vrut să se evapore de la faţa locului, şi două dintre ele chiar au reuşit, dar pe celelalte ne-a oprit claxonul tot mai insistent al maşinii. Şeila, care atît răcnise să nu intrăm în belea, se ascunsese după un copac. Am strigat-o să iasă de-acolo să înfrunte inamicul, că oricum i se vedeau șuții.

Nihat-bey ne-a luat la întrebări, pe tonul acela calm, dar mustrător: „Ce căutăm la ora asta pe stradă?” (Era trecut de 23.00), „De ce suntem aşa multe?” („Am fost şi mai multe”, a trîntit-o Şeila, „dar celelalte au fugit”), iar eu îmi înghit un nou hohot de rîs că asta e celebră prin gafele ei. „Cine ştie de voi?” mai întreabă Nihat-bey. Şi aici amuţim toate.

Ca să înțelegeți grozăvia, turcii nu-și lasă fetele și femeile singure pe străzi, mai ales la ora aceea. Mai apuc s-o văd pe Sibel tot cu jucăriile pe taraba, deşi tarabagiul nervos o tot împungea cu un „Defol burdan!” (“Pleacă de-aici!”) Dar ea voia tricoul… Nu ştiu cum am fi scăpat dacă directorul n-ar fi văzut-o şi el. A coborît din maşina şi s-a îndreptat către ea. Cum nu ne spusese nimeni să stăm pe loc, am luat-o la sănătoasa şi nu ne-am mai oprit decît în lift să ne tragem sufletul. Acolo am dat peste Dalida şi Gihane care nu îndrăzneau să urce în camerele lor. Şeila a început iar: „V-am spus, mă, să plecăm? V-am spus doar…” „Se putea să nu facem noi ceva în ultima seară?” a oftat JR Ewing şi ne-am urcat în lift cu toate. Mi-am amintit de Sibel. „Amărîta aia a rămas acolo cu păpușile ei cu ochii săriți din orbite. Nu i-a dat prin cap să ceară un tricou fără mînecă, pînă acum îl obținea”. Şi liftul a explodat într-un hohot de rîs.

Aşa erau vremurile. Și cînd mă gîndesc la ele și acum simt durerea aia de abdomen de atîta rîs prostesc.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.