Chișinău-Cernăuți-Ipotești

20181130_103255
În drum spre Cramele Cricova

Călătoria asta ar putea fi numită ”cum te forțează viața să scapi de ignoranță”. Am primit un telefon cu două zile înainte de călătorie dacă vreau să conduc un grup de profesori care au un simpozion la Cernăuți. Un bec s-a aprins în capul meu să refuz, că nu știu ce e prin părțile alea, n-am fost niciodată, nu știu detalii elementare gen restaurante, prețuri, vame și nici nu aveam timp să mă informez într-o zi jumate, cu un deadline din altă parte pe cap.

Am acceptat totuși. Așa a fost să fie, nu mai stau să mă întreb acum de ce. Excursia a fost organizată de Casa Corpului Didactic din Teleorman, în cadrul simpozionului internațional cu tema “Cultura și artă, rol primordial în păstrarea identității naționale”, în colaborare cu Școala Populară de Arte și Civilizație românească ”Ciprian Porumbescu”, despre care voi vorbi puțin mai jos. Ne-am întors cu toții sănătoși și veseli, o să pun și un clișeu aici – cu o experiență și amintiri de neuitat. Plus o anduranță la frig pe care nu am mai avut-o din perioada comunismului. Între momentul plecării și cel al întoarcerii s-au întîmplat, desigur, multe. În primul rînd programul a fost atît de condensat că au picat cîteva obiective.

CHIȘINĂU – CERNĂUȚI (ziua 2)

Arcul de Triumf, Chisinau
Arcul de Triumf, Chișinău foto: Ionuț Bolog, prof. de religie

De exemplu, în prima zi, a picat ”Fabrica de bomboane”, unde chiar mi-aș fi dorit să ajung (cine nu vrea să vadă o fabrică de bomboane?), după ce cîțiva prieteni mi-au dat sfaturi atît de bune pe FB și mi-au stîrnit curiozitatea în legătură cu bomboanele Bucuria. Dar eram programați la Cramele Cricova la ora 11.00 și riscam să pierdem programarea (Cramele fiind la vreo 14 km de Chișinău). Astfel că de la 8.30 la 11.00 nu am avut timp decît să dăm o tură prin centru, unde am oprit lîngă Arcul de Triumf, atît cît să poată să-și schimbe oamenii bani și să-și cumpere bomboane de prin magazinele din împrejur.

Eu am găsit un Mc Donalds prin apropiere și după ce mi-am luat o cafea fierbinte să mă încălzesc, am așteptat să treacă ora de grație ca să se strîngă iar lumea în autocar. Practic, într-o oră, cît am avut la dispoziție, nu aveai ce să faci mai mult de atît în Chișinău. A fost singurul meu moment de repaus, după stresul cu vama, cazările, decazările, schimbatul banilor, îmbarcări, debarcări.

Cramele Cricova au fost un moment bun în ziua aceea, am avut ce admira și de ce ne minuna. Basarabenii vorbesc cu mîndrie despre munca lor și poți simți în anumite detalii, aparent nesemnificative, că managerii cramelor chiar știu ce fac. Ori, organizarea și modul de a-și face oamenii publicitate sunt lucruri pe care le apreciez oriunde. Nu am gustat încă din vinurile cumpărate de acolo, dar le va veni și lor vremea foarte curînd.

Am plecat de acolo pe la ora 14.00, cînd mi-a venit nefericita idee să duc profesorii la un restaurant, neștiind că nu există restaurante deschise după ora.14.00, mai ales pe timp de iarnă. Ne-a explicat un polițist că astea nu sunt orașe turistice, doar nu ne credem în Istanbul sau Roma, să găsim restaurante și terase la tot pasul. Aici oamenii abia dacă au după ce bea apă, darămite să mai mănînce și prin restaurante. Nu se deschid decît dacă face cineva rezervări înainte. Nu făcusem, așa că am mers mai departe, cale lungă să ne ajungă, pe drumul șerpuit care se încolăcea prin cîmpiile acoperite de zăpadă și viscolite de crivăț. Erau – 15 grade în ziua aceea, se înopta și mai aveam un obiectiv de vizitat. Biserica de Piatră de la Orhei.

20181129_135214În timp ce oamenii își pierdeau răbdarea, eu și șoferul ne sfătuiam cum ar fi mai bine: să ajungem mai repede în Cernăuți, la hotel, unde era cald și bine și se putea mînca la restaurant sau să urcăm pe drumul întunecat și înghețat ce ducea spre o biserică unde nu ne aștepta niciun ghid la ora aceea. Cum șoferul mai făcuse drumurile astea de nenumărate ori, știe ce ne așteaptă acolo sus. Am ales varianta safe (deși mi-am primit înjurăturile de rigoare că din cauza mea a mai picat un obiectiv pe ziua aceea, le-am trecut pe ignore și ne-am văzut mai departe de drum, direcția hotel Bukovina-Cernăuți). Mai aveam și vama cu Ucraina de trecut, unde nu știi niciodată cîte ore stai în vamă și peste ce vameș dai. Am aflat a doua zi că al doilea autocar a încercat să ajungă la Orhei și nu a reușit. Asta i-a costat multe ore de mers aiurea și au ajuns pe la 2 noaptea la hotel.

CERNĂUȚI (ziua 3)

47488947_215069229383790_8965421386298294272_n
O parte din grupul vocal ”Perla” al Școlii Populare de Artă și Civilizație Românească ”Ciprian Porumbescu” din Cernăuți (altă parte era plecată la Mioveni) foto: Ionuț Bolog, prof. de religie

Am început ziua cu o vizită la ”Școala populară de artă și civilizație românească – Ciprian Porumbescu” din Cernăuți despre care am scris mai multe aici. (Vă rog să citiți, pentru a afla ce eforturi deosebite fac basarabenii din Cernăuți să-și păstreze identitatea). Cele două autocare de profesori din Alexandria, Roșiori de Vede, Zimnicea, București (veniți într-un schimb cultural și educațional) nu s-au așteptat să fie atît de impresionați de ceea ce reușesc să facă bucovinenii noștri cu resurse atît de puține. Școala se află într-o clădire veche (cum sunt mai toate în Cernăuți), aproape o dărăpănătură, pe care profesori și părinți au pus-o cît de cît pe picioare. Unii copii vin din afara Cernăuțiului, dar vin cu drag, chiar dacă școala e neîncălzită. Dar mai bine urmăriți filmarea de mai jos, în care Natalia Demciucena, profesor de arte plastice și ghidul nostru local timp de o zi jumătate, ne spune povestea Școlii de Artă din Cernăuți.

Apoi, Ionuț Bolog, profesorul de religie (care a fost și sufletul petrecerii, știți că mereu e cineva care ne binedispune mereu), a urcat pe scenă și a cîntat o melodie cu tentă patriotică ”Hai să-ntindem hora mare”, compoziție proprie. După ce ne-am șters lacrimile înnodate sub bărbie, am ieșit iar în frigul de-afară, direcția autobuze, direcția Bazar Kalinka, o chestie pe care eu aș fi scos-o din program fără regrete, ca să avem timp de celelalte obiective (Universitatea Cernăuți, casa lui Aron Pumnul), dar mi-am dat seama că fără bazar nu se poate. Așa că, mi-am luat și eu o pauză de 2 ore și jumătate, timp în care am aflat poveștile de viață ale profesorilor care rămăseseră în autocar. Cu una din doamne mă mai întîlnisem și tura trecută cînd le-am fost ghid în Istanbul (dar atunci era vremea călduroasă și colorată și era mîncare bună peste tot).

47572334_369192596971792_6844297425767628800_n
Mormîntul lui Aron Pumnul, profesor de limba română și patriot, primul îndrumător literar al poetului Mihai Eminescu – omul căruia i-a dedicat întîia sa poezie oficială (deși Eminescu mai scrisese cîteva înainte, dar nu le arătase nimănui). Poezia este intitulată chiar așa: ”La mormîntul lui Aron Pumnul” foto: Ionuț Bolog, prof. de religie

După bazar, cînd toată lumea s-a urcat în autocare, am făcut o vizită la cimitir, unde, pe aleea personalităților române, am găsit mormîntul lui Aron Pumnul. Dna Natalia Demciucena ne-a explicat că nu putem vedea casa lui Aron Pumnul, unde pentru cîțiva ani a locuit și Mihai Eminescu, pe atunci Eminovici, pe vremea cînd urma școala elementară din Cernăuți. E închisă, paraginită și ascunsă sub zăpadă. Dar i-am vizitat mormîntul, iar asta am încadrat-o la experiențe aproape ezoterice. Pașii noștri scîrțîiau pe zăpada curată, oamenii vorbeau în șoaptă, ca și cum n-ar fi vrut să deranjeze somnul de drept și de veci al înaintașilor noștri. Eu și Ionuț căutam mormîntul Aglaiei Eminovici, una din cele două surori ale poetului, care se căsătorise pentru a doua oară aici, în Cernăuți și era înmormîntată undeva, printre mormintele mici și modeste. Nu am reușit să o găsim. Nici nu prea am avut timp ce este drept. Eram programați la 15.00 să vizităm Universitatea, iar ghidul de acolo ne aștepta. Am plecat din nou la drum, lăsînd undeva în spate, doar dîrele pașilor noștri prin zăpadă, pe care probabil le-a acoperit deja următoarea zăpadă.

20181201_154114
Universitatea din Cernăuți

Personal, mi-a plăcut cel mai mult prezentarea Universității, alt loc somptuos și friguros. Pare că frigul e la el acasă în Cernăuți, peste tot, chiar și în clădiri. Ni s-a spus că nu prea sunt profesori de limba română la catedra de Litere a Universității, doar o singură doamnă, dar nu știu dacă vine din România special pentru asta, sau dacă nu cumva s-a măritat prin Cernăuți și așa s-au potrivit lucrurile. Oricum ar fi, mi se pare prea puțin. Mai ales că în țară ne batem cu cărămizile în piept că suntem naționaliști și ne iubim țara și limba și obiceiurile. Sau ne-o iubim pînă la salariu? Să nu se fi născut niciun Aron Pumnul din 1849 încoace? Recunosc că mi-a trecut prin cap să fac asta, mă gîndesc foarte serios să văd ce înseamnă asta și poate că așa să mă întorc din nou în învățămînt, o profesie pe care am părăsit-o nu pentru că nu am mai iubit-o, ci pentru că am vrut să încerc altceva, știind că dacă vreau, mă pot întoarce oricînd în învățămînt.

În ziua aceea însă, ne-am întors cu toții la hotel, unde s-au decernat diplomele de participare la simpozion. Era 1 decembrie și profesorii mei s-au îmbrăcat în costume populare. Ce omagiu mai frumos ar fi putut să aducă României și faptului că sunt români?

CERNĂUȚI-IPOTEȘTI (ziua 4)

Am plecat a doua zi în zori spre mănăstirea Bănceni, sfînt lăcaș de închinăciune, cu o istorie impresionantă, pe care vă las s-o urmăriți mai jos. Un reportaj de Carmen Avram.

Inspirată de bunătatea locului și a impresiei puternice pe care i-a lăsat-o, dna profesoară Gianina Marinescu, profesoară de biologie din Zimnicea, a scris cîteva rînduri de suflet.

”Părinte, cum mulţi părinţi nu sunt,
Suflet măreţ, așa cum trebuie să fie!
De am avea mai mulţi PĂRINŢI precum Sfinţia Sa,
Dragostea, bunătatea și omenia ar prima!”

Mai vreau doar să menționez că a fost o călătorie grea, dar plină de evenimente, am înghețat cu toții de frig, dar ne-am încălzit sufletele cu toate lucrurile pe care le-am văzut și auzit. Am avut și noroc de un șofer care știa locurile și ne-a dus pe unde a trebuit, fără să ne rătăcim și fără să pierdem timpul și-așa foarte scurt pentru fiecare obiectiv în parte. Am avut noroc și de ghizi extraordinari de buni.

Trec peste formalitățile vamale, care sunt așa cum sunt de fiecare dată. Am ajuns în jur de ora 15.30 la Ipotești, drum întins cu pauze puține, pe șosele înghețate bocnă. Ultimul obiectiv a fost casa copilăriei lui Mihai Eminescu. Am găsit aici o doamnă care ne-a vorbit despre fiecare lucrușor în parte, de la trusa de farduri din perioada cînd Eminescu fugea cu trupa de teatru a lui Fanny Tardini, fiind îndrăgostit lulea de tînăra actriță Eufrosina Popescu, de o frumusețe rară, cum altfel?, pînă la masca mortuară, care, oricît de sinistră era, a fost lucrul cel mai personal și mai apropiat de realitatea fizică a celui care a fost Mihai Eminescu.

Apoi ne-am reluat locurile pe scaune și probabil că fiecare în parte, în pîntecul călduros al autocarului s-a gîndit la ale lui, în timp ce mașina mînca iar sute de kilometri înghețați. Sper ca dincolo de frecușurile inerente ce apar într-un astfel de drum, dincolo de frigul cumplit, să fi rămas cu toții mai mult impresionați, decît supărați că n-am mai ajuns în unele locuri.

Următorul drum va fi în februarie, cînd se va mai înmuia gerul. Vă țin la curent cu drumurile mele toate, care se vor întîlni ele vreodată (cu ale voastre).

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.