Autosabotaj

17022364_804255323064150_8002085395334660829_nȘi vine momentul ăla cînd înțelegi ceea ce-ți spunea altcineva despre el. Că scrisul e un blestem. Iar tu încercai să-l convingi să meargă mai departe, că sunt oameni care au nevoie de anumite gînduri-idei, mai exact, eu aveam nevoie să citesc ce scrie și credeam că toată lumea are.

De fapt, nu scrisul e un blestem, ci ceea ce generează el după. Poate fi orice altceva, orice domeniu sau activitate, sau abilitate, dar eu vorbesc despre scris, pentru că în zona asta am vrut să mă mișc. Te trezești că îți place ceva atît de mult că devine obsesie, și pentru că-ți place, continui pe drumul acesta, începi sa pricepi cum stă treaba și mergi mai departe în ciuda tuturor semnelor care-ți spun să stai în banca ta. Pe urmă te prinzi de faza cu Inshallah și, mai încolo, îți găsești scuze, că așa e mintea omului destul de înșelătoare. Ce dacă stai de cele mai multe ori cu biblioteca în cutii, ce dacă ani de zile ai scris cu laptopul pe genunchi, ce dacă uneori n-ai avut liniște, ce dacă ai avut cîteva ghinioane editoriale, ce dacă și ce dacă… dacă trebuia să se întîmple ceva, s-ar fi întîmplat pînă acum, dar pe parcurs, intri pe pilot automat și ai cam uitat ce voiai să se întîmple.

Prima dată cînd mi-am pus serios întrebarea: ”de ce scriu, ce e cu nebunia asta?” a fost acum 10 ani. În sensul: cui folosește treaba asta? Orgoliului meu, nevoii mele de a fi apreciată? Poate nesiguranței? Aveam un anumit sictir care trebuia scuipat oare? Mi se părea oare că așa îmi curăț sufletul? Voiam să cuceresc pe cineva? Nu mai știu, dar voiam să fie mai mult de atît. Mai mult decît toate astea. Și îmi dau seama că nu e. Dacă ar fi fost ceva bun, sau ceva relaxant, de unde o anumită încrîncenare? Lucrurile ar fi curs ca boabele de ploaie unul după altul, sau dintr-unul în altul.

Mi-amintesc crîmpeie, am în față ochilor oameni care nu știu ce să mai creadă, expuneri fără rost, împrieteniri de moment sau dușmănii pe față – într-o zi, la o lansare de carte, nu a mea, a altcuiva, autoarea care mă invitase vrea să mă prezinte unei prietene de-a ei, scriitoare și ea. Suntem multe și toate niște neînfricate. Aia strîmbă din nas și îmi întinde o mînă de ”pește mort”. Da, știu, sunt o nemernică, nu am nici memoria figurilor, nici nu simt nevoia să par cucoană cu coc și cercei cu clips, dar, doamnă, sunt sigură că nu v-am făcut nimic. Desigur, nu i-am spus nimic, am dat sănătos din umeri și am așteptat să se termine lansarea să plec acasă. Mi-a părut doar rău că cea care a vrut să ne cunoaștem s-a simțit prost pe moment.

În realitate, degeaba aș spune eu că nu poți să judeci un om din auzite și pe urmă să-i întinzi o mînă de pește-mort ca să faci ”pe doamna” mai apoi pe internet. Și chestia asta e doar un fleac pe lîngă multe altele. Nu poți să ceri corectitudine de la un om și tu să te comporți ca o mimoză ofilită. E un fapt pe care-l constați, în trecere spre alte lucruri mai importante din viața ta. Sau alta: nu poți să faci echipă cu un om și pe urmă să te duci să-l bîrfești la șef, după ce atunci cînd ai avut nevoie, te-a înlocuit chiar de ziua copilului lui. Nu poți să zici ”leșin după scrisul tău” și haoleu, ”ți-am citit tot blogul”, și pe urmă să desființezi un contract, fără să anunți motivul. Ups, m-am supărat nu e un motiv. Să te văd și de-acum încolo. În primul rînd că știu că nimeni nu leșină după scrisul nimănui, în al doilea rînd, blogul nu e o carte de vizită, și apoi, ale dracu coincidențe care nu se mai termină. Nici nu poți să vii în vizită la cineva acasă și apoi să-i toci cu prima prietenă apărută în cale alegerile pe care le-a făcut în viață. Așa nu vor merge niciodată lucrurile. Poți rata prietenii, proiecte și evoluții spirituale. De ale mele, lăsați că-mi fac eu grijă. Doar ziceam așa. Că ar fi mai bine dacă fiecare și-ar vedea de viața lui și cînd scriu asta îmi dau seama că și eu fac uneori greșeala să mă bag în viața altcuiva, crezînd că fac un bine și mă trezesc cu o găleată de apă rece în față.

Mă privesc în oglinzile unora și nu văd același lucru ca în oglinda mea. Chiar și pe mama, pe care o lăsasem pe terasă, în soare, zilele trecute, la cîteva ore după ce m-am întors, am întrebat-o îngrijorată, tot aici ești? gîndindu-mă că în loc să se întindă în casă la răcoare stă singură, în soare, pe caniculă. Ea interpretează că ce, n-are voie, adică am impresia că stă și nu face nimic? Urmează, bineînțeles, o discuție absurdă, de parcă tocmai eu aș putea avea ceva împotriva unui om care nu face nimic. Eu – care toată ziua nu fac nimic.

Dar, în sfîrșit, dacă nu mi-aș fi pus atît de des întrebarea ”de ce”, cred că aș fi avut zile mai liniștite (nu la Clichy, aș fi vrut eu), dar măcar aș fi citit mai mult și mi-aș fi permis luxul să devin autistă. Ba chiar, din surzenia mea, aș fi scris și mai mult. Ceea ce am să și fac. Adică o să devin surdă. Nu mă mai interesează ”de ce”-urile, nu mă mai interesează nici ”cum”-urile, nici ”binevoitorii” – nici ce motive există pentru asta și pentru cealaltă. Mie îmi plac oamenii care merg pe scurtături, care te sună și-ți reproșează ceva direct în față și care spun clar ce nu le-a convenit la tine. Pe ocolite, drumul e prea lung. Din auzite, la fel. Ai făcut asta și iată consecințele. Mă gîndesc dacă nu cumva am eu o problemă în a recunoaște că sunt ipocrită. Nimeni nu recunoaște așa ceva, să fim serioși. Toți suntem ultimii unicorni, toate niște șeherezade care nu și-au spus încă poveștile pentru că nu le-a stat deasupra capului sabia niciunui padișah.

De data asta însă, fluturele nici măcar n-a dat din aripi și s-a creat furtuna. Dacă ar ști, poate că s-ar vindeca de gelozie. Dar se presupune că chiar ar trebui să-ți pese de cineva ca să-i spui unde să se corecteze. Și, bineînțeles, mai depinde și cum i-o spui. La capitolul ăsta, eu o iau pe scurtătură, și-mi sar ideile din cap ca popîndăii pe arătură, că oricum am impresia că vorbesc prea mult din tastatură (jeeez, fac și versuri de supărare), cînd ar trebui să mă duc în pădure să îmbrățișez niște copaci, să car apă de la fîntînă sau să-mi scot odată pașaportul, o chestie pe care o tot evit fiindcă mă îngrozește numai gîndul la coada la care trebuie să stau și mă mai bagă în sperieți și bărbati-miu că e război în Turcia și zboară bombele prin Istanbul, deși pare că toată lumea de pe Facebook e plecată în Turcia și zîmbește din poze bine mersi.

Și tot caut semne că aș fi pe drumul cel bun, dar probabil azi e burniță și alunecă pe jos și mai bate și vîntul. Dar am primit tot azi ultimul colet de la elefant.ro si am luat ieri tricourile imprimate, ceea ce e bine că îmi voi face timp de citit și de recomandat cărți. Cui? Nu se știe. Se tot plîng ăștia că nimeni nu mai citește cărți, iar eu nici asta nu vreau să admit.

Advertisements