Impersonal

17352034_1864079360497098_1935556198894939272_nUn blog lăsat în paragină, ca o jucărie stricată sau ca o haină pe care nu vrei s-o mai porți. Citește și mergi mai departe s-a transformat în ”mai scrii și tu ceva”? într-o discuție amicală ajungem la concluzia că vremurile apuse ale lui yahoo mess parcă erau mai personale, cel puțin pe aia din listă îi știai și rîdeai cu ei, acum vremurile impersonale ale lui facebook mess se limitează doar la urări de aniversări de ii, de sînziene, de bayram, de zile de naștere, de sfinți, de botezuri, zile internaționale ale zîmbetului, ale soarelui, ale scobitorii, ale mamei, tatălui, nu se termină una că începe alta, un șir nesfîrșit de urări etc. dar tu cu adevărat, ce mai faci? nu întreabă nimeni. Răspunsul e mereu ”bine” pînă se descoperă adevărul. Nu că mi-aș dori să mă întrebe cineva ce fac, dimpotrivă. Era doar așa, un fel de a spune. Unii nu fac nimic, așa că degeaba îi întrebi. Nici să turui ca prostul nu e bine, doar așa ca să te auzi vorbind. E mult mai simplu să dai like și să treci mai departe, fără să te preocupe prea mult soarta nimănui.

Intru, deci, azi pe yahoo mess. Bine, mai întîi a trebuit să mi-l descarc, nu-l mai aveam. Nu l-am putut porni că nu știu ce program cu flashuri îi trebuie, am renunțat, ducă-se. Dar dacă tot eram pe yahoo, am intrat în mail să dilesc surplusul de spamuri. Asta mi-a luat cam vreo oră și un cappuccino. Apoi au urmat newsletterurile la care m-am abonat și pe care nu le-am deschis de vreo 3 ani. Unele site-uri chiar au dispărut, așa că chiar nu mai avea rost să le deschid. Delete.

Între timp am pus și o tură de haine la spălat, cu gînd ca după aceea să mă apuc de treabă. Dar pe măsură ce goleam mailul de spamuri și drafturi netrimise și newsletteruri necitite, am ajuns și la folderul ”oameni stresați” și pentru că nu mai țineam minte care erau ăia, mi-am mai făcut un cappuccino și am intrat cu un ”Bismillah” să văd, de ce i-am numit așa și de ce erau stresați, ca să am ce scrie eu acum pe pagina asta, înainte de a dispărea de pe fața netului. Asta cumva te liniștește, să vezi că nu mai ai pentru cine scrie, fiindcă exact ca și mine, e posibil să fie alte sute de mii de oameni care nu-și deschid mailurile 3-4 ani la rînd și nu mai țin minte de ce îi stresau unii. Sau ca la o emisiune în direct, la o televiziune locală, cînd, ca să-ți liniștești interlecutorul emoționat, îi spui: ”Stai liniștit, nu se uită nimeni la noi”. Sunt șanse de 80% să spui adevărul, fiindcă la cîte filme și emisiuni și programe sunt, cine stă să asculte ce povestești tu, în afară de cei cărora le pasă de tine?

În sfîrșit, intru, deci, în folderul amintit cu gînd să-l șterg, dar citind primul mail îmi amintesc un episod uitat și simt cum mă încrunt. Nu mai șterg nimic și las totul așa, pentru că am memorie scurtă și din cauza asta iert foarte repede, deși se spune că așa e bine, să iertăm greșiților noștri etc. etc. Ăsta e folderul campionilor la ”sărituri de cur în sus” în urma unor replici nevinovate. Citesc, citesc și m-apucă mila după aia. Săracu. Sper că și-a găsit liniștea între timp.

17362004_1863921727179528_6667093892516456014_nMi-a prins bine turul ăsta, am realizat încă o dată cît de efemer și de relativ e totul. Pe de altă parte, tot la distanță de ani, unii au rămas domni, iar unele doamne au rămas doamne, ghidîndu-se mereu după principiul că lumea e atît de mică încît ajungem să ne înghesuim deja unii pe alții, și că într-o zi ne vom întîlni undeva, cîndva, sau vom avea nevoie unii de alții. Și nu e vorba de faptul că trebuie să ne uităm unii în ochii altora și să ne salutăm pe stradă, nici nu mai e nevoie de asta acum cît e facebooku, sau că începem să ne dăm coate în gură ca să ne facem loc prin mulțime, dar tot nu îmi pot imagina ce viață seacă trebuie să ai și ce grad de frustrare, ca să sari la gîtul unui om (vorba vine, pe net suntem toți niște lei-paralei, se știe), doar pentru că ai afirmat că nu-ți place să lucrezi cu amatori. Au trecut 5 ani de atunci (dacă mă iau după dată) și evident că cele mai mari pagube într-un proiect le aduc amatorii, dar n-ai ce să faci, majoritatea profesioniștilor a plecat spre alte orizonturi și dacă înainte era greu să îți iasă un proiect, acum e aproape imposibil.

Nici nu mai are sens să-mi bat capul atît timp cît am marea aproape.

Advertisements

Monitorizare

narcissism-cynthia-decker

Narcissism – Cynthia Decker

La trei săptămîni după operație, simptomul care m-a pus pe gînduri cînd am decis să iau măsuri, a dispărut. O spun aici pentru persoanele care experimentează așa ceva. La un moment dat, voiam să schimb poziția cînd lucram pe laptop și, încercînd să scriu stînd pe burtă, mi se înnegura privirea și aveam senzația că îmi ies ochii din cap. Am pus-o pe seama faptului că lucrez de atîta timp nopțile. Sau poate că aveam probleme cu vederea. Așa că, luîndu-le prin eliminare (nu am probleme cu vederea), am ajuns unde trebuie. Sunt bine mersi, pot scrie acum și stînd pe burtă. Durerile au dispărut, mintea e limpede. Nu mai am amețeli și nici nu mai lucrez nopțile. Nici cafele nu mai beau. Datorită pastilelor care trebuiau luate la ore fixe, unele înainte de masă, de mai bine de o lună am grijă să mănînc la timp. Sunt doar cîteva modificări în stilul de viață cu care te obișnuiești, din dorința de a-ți echilibra funcțiile corpului, iar rezultatele te motivează să continui pe drumul ăsta.

Dar cel mai încîntată sunt de aplicația Mi Fit și de ”brățara de sănătate” care-mi vibrează pe mînă zilnic, la cel puțin două ore, să mă anunțe că am stat prea mult la laptop, deci trebuie să mă ridic și să fac mișcare, îmi monitorizează somnul, ritmul cardiac etc și pașii pe care trebuie să-i fac zilnic (8000), un obiectiv pe care singură mi l-am propus, asta înseamnă cam vreo 5 km pe zi, floare la ureche pentru cît îmi place mie să merg pe jos, dar am zis să nu mă dau vitează și nici să forțez prea mult. Nu încă.

Cît despre celelalte pe care le-am observat în perioada asta, faptul că nu spun nimic deocamdată, nu înseamnă că nu voi avea la un moment dat o poziție. Am așteptat 24 de ani pînă să aflu ce s-a întîmplat într-o frumoasă după-amiază de primăvară și cine au fost protagonistele. Nu mi-am propus asta, dar ce să fac dacă unele s-au deconspirat singure crezînd că timpul nu numai că alină răni, dar mai spală și din fărădelegi. E drept, că în paranoia lor, cred că le-am întins capcane, tot de nemernică ce sunt și vor acum să mă învețe chestii despre luptă, ambiție, rezistență și viață, femei încă pline de bube, care n-au făcut un sendviș unui bărbat în toată viața lor.

Mișto că eu mă monitorizez constant pe mine, iar ele nu mai pot de grija mea. Cu toate înregistrările, telefoanele, facebookurile, twiterele, cotrobăirile și mailurile trimise încolo și încoace, e tot degeaba. Luați, făi, de-aici și citiți! Sunt ca o carte deschisă, oricît ați analiza, judeca și încerca să o întoarceți pe toate părțile, tot nu veți ști ce capitol urmează și, vorba lui De Caprio, cînd ajung și pe la voi.