Lame People

16473911_1873774309531989_18317651087351943_nSe face un an de cînd am ”cunoscut” o nouă categorie de oameni, la care zuckenberg cred că nu s-a gîndit atunci cînd a inventat facebookul și la care nu mă gîndesc nici eu atunci cînd decid să scriu sau să trăiesc, să tac sau să mor. Sunt oamenii care își fac anumite proiecții asupra ta, din cine știe ce motive florale sau geometrice care le lipsesc în viață. Nu îndrăznesc să se apropie de tine, pentru că au aflat ei că ești diabolică (să mori de rîs, stai, că nici asta nu ai voie) și caută nod în papură sau alianțe cu persoane pe care le-ai flituit din viață de bune, cinstite, corecte și minunate ce erau. Cam atît despre ele!

Știi cine sunt, înțelegi de ce nu-și pot vedea de viața lor care se îndreaptă vertiginos spre anonimat (deși asta nu e o chestie chiar așa de rea), alegi să le lași în pace, dar e așa o paranoia în capul lor încît cred că orice li se întîmplă rău, orice nu le iese, e un plan diabolic al tău, o magie neagră pe care ai făcut-o ca ele să nu se bucure de viață. Trist, frate, ce să zic! Nu știam că am așa puteri magice, dar știu sigur că de fiecare dată cînd te bucuri de răul altuia, Universul îți mai dă o castană după ceafă. Indiferent cum o faci, indiferent că nu te vede nimeni, indiferent că ai impresia că nu te aude nimeni, indiferent că vii și-ți verși veninul sub diferite identități și crezi că nu va afla nimeni cine ești, ți-o vei lua, fără planul diabolic al nimănui. E o chestie foarte simplă și pe care eu am spus-o de nenumărate ori, dar o mai zic o dată: ești într-un Univers care nu doarme niciodată, care te veghează și știe mereu ce faci. E mai ceva ca Big Brother și e mai drept decît orice lege făcută de mîna și mintea omului.

Mai e un cuvînt în turcă ”sadaka” în care eu cred cu putere. E un cuvînt moștenit, nu ai cum să treci peste el. Nu poate fi tradus, dar e înțeles de cei care trebuie. E ceva ce a prins rădăcini. De-aia cu unii ai un limbaj comun și te înțelegi imediat, iar alții sar ca purecii imediat ce le ieși în cale de teamă să nu-i plesnești, deși tu ai cu totul alte preocupări și sunt ultimele persoane la care te-ai putea gîndi. Ever.

Însemnarea de mai devreme Reanimare am scris-o pentru toate acele persoane care au pus mai presus de orice munca în viața lor. Mai presus chiar de sănătate. M-am dat pe mine ca exemplu de neglijență. Desigur, e mai mult decît o binecuvîntare să poți face ce îți place și să nu ai senzația că muncești – majoritatea merge la muncă din nevoie – să dansezi trei zile fără să te oprești, de exemplu, să urci munții fără să obosești, să fii doctor și să salvezi oameni fără să te odihnești, să ridici case și să nu te oprești nici la pauza de masă, să traduci nopțile pînă la epuizare, să te privezi de somn ca să mai pui undeva o cărămidă. Eu, una, nu pot să lucrez undeva unde nu-mi place ce fac. Dincolo de asta, dacă ești suficient de nebun să pui munca mai presus de celelalte lucruri din viață, într-o zi, corpul tău îți spune: alo, vezi că mai sunt și eu pe aici.

Nu dau explicații nimănui de ce scriu cînd scriu și care e motivația mea interioară alta decît emoția care m-a împins de la spate, de fapt, chiar nu îmi pasă dacă mă citește un om sau 100 de oameni. Eu am niște experiențe și mi le studiez singură. Atîta tot. Că o fac în propriul meu limbaj, că uneori scriu mai neglijent, că alteori mai trag o înjurătură, că alteori trec săptămîni în șir pînă să zic ceva, e iar fix treaba mea. Scrisul e o treabă asumată. Nu oricine o poate face. Unii nu au stomac de politician, alții de scriitor. Unii se blochează în fața camerelor de filmat, alții se mișcă prin fața lor ca și cum pentru asta s-au născut. Ideea e că pînă nu încerci ceva, habar nu ai cu ce se mănîncă. Nu-mi place televiziunea, nu am stomac de politician. Astea sunt niște lucruri pe care le-am învățat pe propria mea piele, pentru că am vrut să le încerc să văd cum e.

the art of getting by 2011

The Art of Getting By – 2011

Dar în ceea ce privește scrisul, cînd e vorba de cei care mă citesc, e ca și cu telecomanda, nu-ți place stilul, schimbă programul. Eu nu am nimic împotrivă. Nu-ți place tipa asta care scrie, dă-i ignore, că de sfaturi, păreri și venin nu ține cont. Scrie, de obicei, despre lucrurile care (i) s-au întîmplat și merge mai departe. Fă și tu la fel. Citește și mergi mai departe. Sau nu citi. Citește altceva, ce-ți face ție bine. Ce te face fericit/ă. Ce-ți face pipota să tresalte. Nu am nevoie de prietenia ta, sunt greu de suportat și nici nu mă voi schimba de acum încolo. Nu mă interesează ciuda ta și nici rîsul nimănui de hahaleră. Am în viață fix oamenii pe care mi-i doresc, care nu au rămas lîngă mine de milă sau de frică. Și da, la prima judecată la care m-a supus cineva, i-am făcut vînt din viața mea, să se ducă dracului și să măcăne despre mine ce-o vrea.

După cum spuneam Universul nu doarme. Și nu doarme nici pentru mine.

Așa că, dacă într-o zi mi-o voi lua în freză, voi ști de ce.

Advertisements

Reanimare

16142729_980056022095496_2254711011291679609_n

Atîta timp cît pulsul încă-mi bate/ E o minune./ E o minune atunci/ fiindcă pot clădi (…)/biblioteci de cărămizi fierbinți… (Eugen Jebeleanu)

Aud vocea medicului anestezist care-mi spune: ”vei simți o arsură care urcă de la piept spre gît”, dar mă atrage mai mult zgomotul de foșnet de frunze care năvălește prin fereastra deschisă. Mă pregătesc pentru o operație în zona pelviană, unde în ultimele două luni am avut niște dureri înfiorătoare. Una dintre asistente îmi spune să-mi prind părul. Noroc că-mi rămăsese pe încheietura mîinii elasticul cu care mi-l prind de obicei. E un radio care cîntă în sala de operație. Ce mișto, mă gîndesc. Oamenii aceștia mă vor opera pe muzică. Și eu tot așa lucrez cînd lucrez. Apoi îl văd pe dl doctor cum își aliniază instrumentele pe masă. Nu mi-e frică. Mi-e somn. Mai trag o dată aer în piept și mă duc într-un spațiu unde nu există durere. Măcar pentru cîteva ore scap. Din păcate, au fost doar două. Tot din păcate și pentru medici care se așteptau la o intervenție de maxim 45 de minute. Pentru mama, a fost o eternitate.

Cînd mă trezesc, simt cum sunt luată pe sus și pusă pe targă. Aud voci, printre care și vocea mamei. ”Zully, ești bine, nu era ce s-a crezut, a fost altceva, dar ești bine acum.” Apoi parcă m-a pupat. Sunt dusă undeva și simt cum îmi intră în carne fiecare zdruncinătură a tărgii. Gem de durere și chiar spun asta: ”Mă doare”. Pînă ajung la reanimare simt tot. Îmi spun ”aici e parterul” pentru că simt mirosul de cafea de la aparatul de cafea, de unde-și iau oamenii poșirca aceea nesănătoasă. Deschid ochii, trec peste o zdruncinătură mai mare, mă strîmb de durere. Gem mai tare. Cineva spune: ”Știu, știu, ajungem imediat la reanimare și va fi mai bine”.

Iar sunt apucată și trasă pe alt pat. Am ochii închiși, dar simt cum patul cel nou se mînuiește altfel, e moale, e un loc unde te poți afunda. Cineva îmi pune o cîrpă răcoroasă pe rană și durerea se mai potolește, sunt învelită și tremurul dispare, sunt injectată cu calmante și mă duc iar într-un spațiu unde nu mai există durere.

A urmat o perioadă cînd mă trezeam la prezența cuiva care ori avea grijă de mine, ori era din familie și adormeam iar. Mama a fost prima care m-a anunțat de infecție, mi-am dat seama că am fost la un pas de septicemie. O chestiune de ore sau zile. Sigur de baftă.

Am stat două zile la reanimare timp în care m-am odihnit pentru ultimii cinci ani, cînd am dormit pe apucate sau întrerupt. În stările de trezire, mai întîi am început să-mi număr cicatricile: cea mai veche e de la 5 ani cînd mi-a căzut fierul de călcat pe mîna stîngă (fier din acela greu, de croitorie, nu jucăriile de acum), apoi e cea din barbă cînd am căzut în clasa a doua dintr-un tobogan ruginit, operația de la sîn de la 21 de ani, care aproape că nu se mai vede, cea de cezariană (o traumă pe care nu o voi uita niciodată), evident trebuia să am cicatrici și pe mîna dreaptă cînd am intrat într-un geam sau geamul a intrat în ea și acum asta de acum. Va trece cum au trecut și celelalte. Dar totuși e ceva ce mă rîcîie de data asta.

De data asta a fost ceva grav. Abia aștept să vorbesc cu dl doctor. Pînă atunci, după cicatrici îmi număr și greșelile. Una dintre ele, constantă, a dus la situația de acum. Dacă nu mă trezesc naibii nici acum, atunci chiar mi-o merit pe cocoașă.

17554007_1434273263270404_6073702014136116978_nSunt la terapie intensivă, tocmai ca să mă refac. Știu că am un organism puternic și că-mi voi reveni. Dar mai știu și că am fost nemiloasă cu el și că i-am făcut o mare nedreptate. Asistente cu mîini grijulii vin și mă înțeapă din cînd în cînd, ”trebuie să se întîmple asta ca să te faci bine,” îi spun, ”după aceea o să am eu grijă de tine”. ”Înțepăturile astea sunt mîngîieri pe lîngă ce-am trecut noi împreună.”

Miercuri, a doua zi de reanimare, usturimea din gît dispare și mi se face foame. Întreb o asistentă: ”am fost cumva intubată?” ”Normal”, zice ea. ”Am fost în sala de operație cu dv”. Parcă mi-o amintesc. E cea care mi-a spus să-mi strîng părul. Mai tîrziu, cînd mă trezesc iar peste noapte e la datorie, fixează cu privirea aparatele de monitorizare. Încep să le recunosc pe asistente și infirmiere după parfumurile pe care le poartă. Ale unora sunt grele, exact ca mîinile lor, ale altora sunt suave, ca o adiere de o clipă, mă întorc imediat după adierile astea și trag aerul în nări ca o dependentă de mirosuri fine, subtile.

Joi urc în camera mea și scap de sondă, slavă Domnului. Apoi dl doctor îmi arată în telefonul lui poze din timpul operației. Îmi văd propriile viscere și organe și mă simt ca într-un film sf sau de groază, în care trupul meu e spintecat de la mijloc, din propria mea voință și pentru binele lui, după ce i-am făcut atîta rău, prin neglijență. Rămîn fără cuvinte, eu, care tot timpul găsesc sau am cîte ceva de zis. Simt nevoia să-l îmbrățișez pe acest om care mi-a salvat viața și o fac.

16425801_1328426340547446_1235194935050288421_nÎncep să vină ai mei, ușor-ușor viața își reia cursul. Iris, care e fascinată de injecții, îmi cere să-i arăt găurile de la injecții. Se apleacă și-mi pupă branula. ”Pe aici intră dragoste acum”. Ei pleacă, vorbesc la telefoane cu prietenii. Apoi obosesc dintr-o dată. Mă duc la fereastră o deschid și mă lovește din plin foșnetul frunzelor, un zgomot pe care-l iubesc, înainte de cel al ploii și al mării. E noapte și abia acum mă bufnește plînsul. Îmi cer iertare de la trupul meu și plîng. Altădată nu mai fac.

Deschid laptopul, mă apuc de o traducere. Viața își reia cursul.

Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în această săptămînă grea, în special doctorilor care m-au pus pe picioare, de la dna dr Radu Valerica (medicul meu de familie) pînă la dl dr. Tona (care mi-a salvat viața), dlui dr Bușu și echipei de asistente și infirmiere minunate de la secția de obstetrică și ginecologie, celor de la anestezie și terapie intensivă, prietenilor mei care m-au sunat, verișoarelor care m-au vizitat… și vieții că mi-a mai dat o șansă.