Că de n-ar posti nu s-ar mai spovedi

12670923_1697744223797280_5415719749693341851_nDisclaimer: Îmi cer scuze pentru cei care nu se limitează doar la un post ca să fie buni, în sensul că, să zicem, nu mint, nu fură, nu omoară nici în afara postului. Că așa înțeleg eu să fii un bun creștin sau un bun musulman: toate celelalte zile ale anului, nu numai în cele de post. Altfel, nu cred că dacă în restul timpului ai fost ipocrit de dimineață pînă seara, o să ți se ierte păcatele, greșelile și sictirurile pentru că n-ai înfulecat lapte, carne, șuncă, ouă în timpul postului.

Așa că, n-am înțeles niciodată la ce folosește postul pentru unii, dar văd că e o mare șmecherie. Dintr-o dată se abțin de la absolut toate plăcerile vieții. Timp de o lună sau o vineri sau o miercuri nu mai spurcă pe nimeni, nu mai hulesc, nu mai mănîncă ouă din care s-ar fi putut naște pui vii, nici brînza nu le mai priește, nici sexul nu le mai reglează neuronii din cap, nimic, nimic, nimicuța. De la țațele din Agigea pînă la cele din Seimeni toată lumea își pune căluș la gură, la chizdoc și la mintea cea degrabă fătătoare de intenții rele și toată filosofia se reduce la: stai așa că sunt în post. Nu pot să fac, domle, nimic că sunt în post. Eeee, dar să vezi tu după aia, lasă că trece postul.

Dăunăzi, o tanti bunică fără nepoți apare la o înmormîntare, albă la față ca varul, suferindă precum Teatrul Bulanda și circul Struțki la un loc, și cum vede o cunoștință se repede la ea și spune: ”am să-ți spun ceva, dar nu pot acum că sunt în post”. Logic era un ”nu pot acum, pentru că sunt la înmormîntarea unui prieten”, dar nah, hai înainte cu postul.

Vă dați seama cît poate strînge o femeie în post – o lună de post, băi, băiatule! – și nu poate spune nimic pentru că e în post? Vă dați seama ce pedeapsă cumplită postul ăsta? Și cînd se termină postul, ce se-ntîmplă, făi, țațo? O iei de la capăt cu măcinatul, cu hulitul, cu terfelitul, cu mitomania, cu lingușeala aia care-i face și pe cei mai răbdători oameni să vomite și să fugă din calea ta ca de dracu? La ce mai ții post? Tot așa de ochii lumii? Un ochi al lumii care te reflectă ca pe o moară stricată, mai bine decît te-ai reflecta tu însăți în ochii oricui care ți-ar spune: oprește-te, ești goală, ești seacă, ești tristă, ești un om rău, un om căruia niciun post nu-i folosește la nimic atîta timp cît ieși din el și mai zăpăcită de ură, cît abia aștepți să ieși ca să muști pînă la sînge, fi-mi-ar milă de tine și de sufletul tău opărit de minciuni.

Și ce s-ar fi întîmplat dacă nu era în post? Că era totuși la o înmormîntare, unde venise lumea să-l onoreze pe adormit, unde lumea chiar suferea și plîngea că nu-l va mai vedea pe acest om, care chiar era o vastă enciclopedie de povești și istorii frumoase.

Nu v-am înțeles niciodată cu postul ăsta, că rar am văzut oameni curățați după… de obicei ieșeau din el ca și cum ar fi scăpat de o corvoadă, nu ca și cum ar fi fost o bucurie și un prilej de recunoștință că se mai pot spăla de relele pe care le-au făcut, gîndit, împrăștiat.

Hai să vă fie postul lin și fără ispite!

Scriitorii de budoar versus scriitorii profesioniști

N-ai ce să faci, acum toată lumea e scriitor. 3 lulele, 3 surcele te sărut la revedere, foaie verde mărăcine, răcorește-te mai bine. Și cam asta ar trebui să fie toată însemnarea. Dacă există o etică în tagma aceasta scriitoricească, eu n-am găsit-o. Ar trebui să se scrie un ”Cod al bunelor maniere în discuțiile despre literatură”, presupunând că ai cu cine să discuți despre literatură fără să te înfoi că ai citit 1000 de tomuri pe săptămînă și nu te blochezi în aere de madama de Pompadour, care, nu știu de ce, dar sunt convinsă că nu avea atîtea aere și iubea sincer literatura. Pentru că doar atît îți trebuie ca să discuți despre literatură: iubirea de lectură.

De o săptămînă întruna o amică îmi sălta în slăvi o altă amică (de-a ei) a cărei carte mi-a băgat-o pe gît și în geantă s-o promovez. Am crezut-o din prima că e minunată, nu era nevoie să insiste atît, că nu-s grea de cap. Nu contează că i-am zis că n-am timp să-i citesc cartea în trei zile, că necitite nu le recomand și că n-am cum să vin nici la lansare pentru că sunt într-o ședință. Trebuie să existe și varianta mea aici, pentru că varianta ei e împînzită pe tot Litoralul, de la plaja Vega încolo, spre stînga și spre dreapta și pe Facebookul personal pe care și-l activează doar cînd are mesaje de transmis cu direcție, ceva gen perversa de Tîrgu Ocna dată la temelie de s-au cutremurat toate like-urile tuturor iubitoarelor de dramolete. Pe urmă, hop, și-l dezactivează iar, să n-o invidieze careva, doamne ferește!

În multele discuții telefonice, întinse ca pelteaua, după ce-o întreb ce tiraj o avea proaspăta scriitoare, în loc să zică frumos că nu știe, îmi răspunde că nu e frumos să pui astfel de întrebări de budoar, că așa ceva denotă lipsă de educație și alte bălării (tipa e expertă în intrat în păpușoi, bătut cîmpii aparent cu grație, ea fiind un exemplu de comportament moral, cinste și onoare de te îndoi), moment în care răbdarea mea de înger scapă o înjurătură. Bă să dea dracii! Ce vrea asta de la mine, în definitiv? Să mă pună la punct, să-i dau cartea înapoi – pe care oricum i-o dădeam, că nici nu dorisem s-o iau, sau să mă enerveze definitiv?

Să-i spun totuși doamnei începătoare într-ale literaturii (și amicei ei, o somitate în absolut toate domeniile), că e de bun augur să-ntrebi în ce tiraj a ieșit o carte, asta dacă nu cumva ți-e jenă că ai scos 100 de exemplare pentru prieteni și familie, caz în care nu te poți numi scriitor profesionist, ci doar unul de budoar. Că asta înseamnă budoar, ceva intim, ma cherie. O chestie așa, între ai tăi, să nu spună c-ai trecut degeaba prin viață și nu ți s-a împlinit visul de scriitor.

Să-i mai spun amicei scriitor că ăștia așa care mai știu cu ce se mănîncă felia asta de literatură îi privesc pe începători cu îngăduință, fiindcă știu ce-i așteaptă de-a lungul timpului dacă nu vor să se limiteze doar la o carte și dacă vor să depășească literatura de budoar. Și că ar fi bine să nu se culce pe o ureche și nici să se ia aiurea în tramvai după spusele unor tipese binecunoscute în tîrg ce poame amare sunt atunci cînd li se pune pata pe cineva, de cele mai multe ori din senin. Mai bine să facă un pas în spate și să analizeze situația cu capul lor, dacă vor să rămână pe felie. Fiindcă întrebarea a fost pusă doar ca să vezi cîtă nevoie de ajutor are să depășească cercul budoarului. Ori dacă deja orgoliul a ieșit din bojoci, pot deja să fac predicții sumbre, dar nu e treaba mea viitorul scriitoricesc al altora.

Și cînd lucrurile or scăpa de sub control cu tipesa lor, să-și aducă aminte de mine.