Limited Restricted Company

caminoExistă grupuri în care colcăie răutatea și intrigile, e un loc unde te simți încolțit fără să știi de ce. Înainte de venirea ta s-au aruncat niște otrăvuri, te nimerești apoi în mijlocul lor și vrei să rupi pămîntul înapoi spre insula fericirii. Nici nu-ți dai seama c-o aveai pînă cînd nu dai de așa ceva. Și poate că tot Universul te-a adus acolo ca să vezi diferența dintre unii și alții. Să nu te mai plîngi atît. Măcar la asta să-ți folosească și e de-ajuns. Nu pot să scriu mai mult despre astfel de grupuri, căci simt că numai gîndindu-mă la ele mi se face rău fizic.

Nu-s expertă în relații, dar știu/simt (da, la mine verbul ”a simți” este echivalent cu ”a ști”) cînd strîng mîna unui om bun și cînd strîng mîna unui prefăcut. Știu/simt înainte de a se întîmpla asta, cu o fracțiune de secundă înainte de a i-o apuca. Sunt sute de gesturi pe care omul acela le face înainte de a întinde el mîna. Privirea, zîmbetul/grimasa, statura, atitudinea, cuvintele. Nu vii doar cu o mînă în întîmpinarea cuiva, ci vii cu toată ființa ta. Dacă nu vii cu toată ființa ta, nu mai veni deloc. Vii cu ceea ce ești fix în momentul acela. Nu te prezinți cu ce-ai fost cîndva.

Cîndva e posibil să fi trecut printr-o criză existențială și să nu fi fost cea mai bună variantă a ta. De-aceea și cred că trebuie să ai mare grijă cînd îl etichetezi pe un om într-un fel, fiindcă sigur vei trece prin aceeași criză, ca să-nțelegi postura în care a fost cineva pe care l-ai judecat pe nedrept.

Am observat că am o toleranță peste limita normalului, iar acest lucru chiar  trebuie să mi-l corectez! Te pot lăsa să aberezi cît vrei. O faci și nici măcar n-ai grație, plictisești și nici măcar n-ai limită. Persoane ca niște lipitori de care nu mai poate scăpa nimeni, toxice și afectate, al căror singur scop este să arate lumii cine au fost, că din cauza trecutului pentru care nu poate băga nimeni mîna în foc, nici nu mai vedem cine sunt cu adevărat. Prea multă gălăgie și jur că pe unii îi vezi mai bine atunci cînd tac. De fapt, în tăcere e ființarea cea mai intensă și cea mai plăcută a oamenilor. De-aia regret tot mai des momentele cînd sunt scoasă din scorbura mea, din traducerile mele, din textele mele. Pentru că atunci sunt provocată să vorbesc.

E foarte ok să-i privești pe ceilalți ca pe niște minuni ale naturii, dar ăstora care se autosabotează singuri de la minunea care sunt? Nu credeam că e posibil așa ceva, dar este. Oameni nevinovați sunt băgați în jocul acestor scuipători publice de ”adevăruri”, care nici măcar n-ar exista fără admirația unei mulțimi formate din omagiile unor tipi plini de coșuri. Nu știm. Uite de ce cred că pe măsură ce înaintezi în vîrstă e mai igienic să te dai la o parte și să te ocupi de grădină, cărți și călătorii, altfel riști să devii un fel de ”American popular girl” ajunsă la senectute ”Nobody`s Girlfriend”.

Îmi place că de fiecare dată cînd totuși încerc să verific o fostă popularitate de-asta nimeni nu auzise de ea. Și totuși, distanța nu e chiar așa de mare și nici lumea nu mai e atît de mică. Se poate verifica totul atît de repede. Nu știu de ce se enervează unii atît că nu-i cred (mă rog, cînd se prind ei că nu-i cred) cînd au o reputație de escroci sentimentali.

Disimularea mea? Sigur că există. Aș fi o tîmpită să n-o am. N-aș mai supraviețui dincolo de biblioteca mea. Nimeni n-ar putea. Dac-o descoperi e pentru că așa am vrut eu. Pentru că m-ai sictirit îndeajuns încît să nu mai conteze cine ești sau varianta cea mai bună care vei fi vreodată.

Ar fi o impietate să se apuce acum Brigitte Bardot să vorbească despre ce legendă a fost. Un chip norocos dintr-o mulțime amorfă. La vîrsta ei, nu mai poate vorbi decît despre pisici și bine face.

”faima, cel mai puțin cercetat dintre monștri, sirena fabuloasă cea mai înșelătoare, devoratoarea timpului și a vieții adevărate, înșelătoarea, distrugătoarea faimă, cea care concretizează fanteziile. (…) o mărturisire nerușinată a propriei tale imbecilități. Înseamnă să recunoști că adevărata ta valoare și putere există doar în ochii altora; este recunoașterea faptului că nu exiști decît dacă apari pe ecran. Înseamnă să-ți anulezi propria viață naturală, să te recunoști neputincios, lipsit de realitate, inexistent, un eunuc al timpului, o nulitate în spațiu, o non-persona. (…) Am văzut prea mulți cretini tremurînd de încîntare în momentul în care sînt recunoscuți. Am văzut prea mulți idioți pe jumătate celebri, ai căror ochi cutreierau o grămadă de oameni întrebîndu-se cînd aveau să fie recunoscuți de careva….” (Ben Okri – In Arcadia)

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s