”Minunile” care țin trei zile vs. abrutizările care țin toată viața

10917457_830862656987827_3334205432893313379_nMai mult decît oamenii care sunt proști by default și cu care chiar nu am de ce să mă intersectez și să le arăt gaura din macaroană – un apropo pentru cei care n-au primit răspuns la spumele lor – mă indispun exagerații. Nu există exagerat care să nu-și smulgă părul de pe piept la prima controversă. Există situații în care oamenii ”trebuie” să aibă păreri – evident că nu trebuie, subliniez pentru cei care au ratat ghilimelele, dar pe internet și femeile de serviciu simt nevoia să se exprime după ce-au curățat vreo 10 bude.

Nivelul de frustrare e direct proproțional cu nemulțumirile de la muncă, din familie și din viața de zi cu zi. Imaginați-vă ce crede o femeie despre lume, care e viziunea ei despre viață, după ce-a spălat alea 10 bude. Dar un bărbat care nu s-a mai bucurat de sex de vreo 5 ani și nu e pușcăriaș? Pur și simplu n-are lipici la femei, o fi urît, o fi prost, o fi needucat, poate-o are mică și ciuntită, treaba lui, nu știu, dar o lipsă cronică de sex abrutizează, scade încrederea în sine – și vorbesc aici de majoritate, nu de iluminați. Imaginați-vă părerea unui abrutizat de-ăsta despre viață, despre lume, despre femei, despre legea anti-fumat, despre Colectiv, despre atentate. Oh, nici cu femeile nu mi-e rușine.

După o anumită vîrstă au fix chipul pe care și-l merită. Părul pe care și-l merită. Pielea pe care și-o merită. Dar mai ales mintea pe care și-o merită. Au făcut totul pentru celelalte și atît de puțin spre deloc pentru cea din urmă. Ar mai fi și inima ce și-o merită, dar aici povestea este prea delicată și tristă. Să nu deviem.

Și există momente cînd oamenii ar trebui pur și simplu să tacă, dar nu, ei simt nevoia să arate cine sunt – de parcă ar interesa pe cineva ori ar conta pentru cineva gălăgia unuia în gălăgiile altora. Răcnesc unii la alții fără să se asculte, fără să se audă. Ca într-un club cu muzică proastă dată la maxim. Nici măcar nu li se face rușine de ce pot debita din toți rărunchii. Exagerații oricum nu au simțul măsurii și nici nu le trece prin cap ideea salvatoare să-și ia un sac de box în care să lovească pînă le trece supărarea pe ei înșiși.

Acum poate găsesc aici un răspuns toți cei care se întreabă de ce am încetat din senin să mai povestesc cu ei. Dacă nu, who cares? Nu-mi mai permit să mă las plictisită de gălăgia din viața lor. Sunt mii de filme pe care nu le-am văzut și o listă și mai lungă de cărți pe care nu le-am citit. Ce dracu să mai zic de alea pe care n-am mai apucat să le scriu.

Advertisements

A opta primăvară

12745597_343631739093766_2183594297907345886_nAcum 8 ani, tot de un 8 martie, mi-am făcut singură cadou acest blog. Mă plictisisem de fostul blog, unde era prea multă gălăgie, dar acum înțeleg de ce era așa. Era prea multă gălăgie și în sufletul meu, prea multă furie, prea multă încrîncenare și cînd citesc acum din urmă, unele însemnări mai vechi, nu neapărat de-aici, ci din partea cealaltă – unde nici măcar nu mai e partea cealaltă pentru că am șters tot din acel online – însă am păstrat în computer scrierile și comentariile, doar pentru a-mi urmări schimbările și transformările, ei bine, de unele însemnări chiar mi se face jenă. Nu pot să-mi dau seama de ce aveau atîta succes, probabil că și acei cititori aveau la rîndul lor, multă gălăgie în suflet, și cumva, în gălăgia asta, ne auzeam într-un fel. Și mai erau și unii care vedeau dincolo… aceia încă sunt pe-aici, știu eu, vin din cînd în cînd și mă salută.

Habar n-am de ce era așa, dar nici n-o să-mi bat capul. Aici scriu mai mult pentru mine și pentru Iris, cînd va crește mare să găsească scrierile astea și să-i folosească la ceva într-o zi. Cît de cît. După ce trec rebeliunile și teribilismele adolescenței.

La mine s-au stins tîrziu și scrisul a fost singura formă de a lovi cu pumnii într-un sac invizibil de box. Știu că energia furiei acelor cuvinte a lovit din plin cîțiva oameni – o reacție a mea împotriva trădării, lipsei de loialitate, minciunii și vicleniei de care eram gîtuită. Acum nu mă mai interesează decît să-mi văd de treaba mea. Iar treaba mea sunt cărțile. Voi fi întotdeauna o mare iubitoare de lectură și mai puțin o scriitoare. Nu vreau decît să am cît mai mult timp de citit și de plimbări prin viață cu Iris. Îmi plac și traducerile, e ceva ce mă relaxează. Am o bucurie imensă atunci cînd dau de capul unei fraze imposibile. Mă relaxează, chiar dacă începuturile mele în ale traducerii au fost atît de nenorocoase și ar fi trebuit să renunț demult – mai ales fazele a la Hrib.

primavara1Mai știu că în perioada aceea ascultam muzică rock instrumentală spre hard, acum plonjez nopțile în muzică turcească, de parcă aș vrea să recuperez timpul în care n-am ascultat-o și mi-am renegat rădăcinile. Datorez regăsirea aceasta unor seriale turcești pe care am început să le traduc de prin noiembrie: ”Putere și glorie” (Diriliș – Ertugrul), chiar dacă Prima TV l-a oprit din lipsă de fonduri, după 15 episoade (poate totuși îl reiau) și celui de-al doilea ”Bir bulut olsam” (Euforia TV), în care un Mustafa (Engin Akyurek) era personajul principal (și tot filmul era despre obiceiuri și mentalități, pe care, la modul cel mai subtil, numai cineva de origine le poate percepe). Și odată cu asta s-a deschis în fața mea un univers pe care-l știam deja, o bogăție de expresii și particularități, o cultură atît de sucit înțeleasă aici și limitată doar la șaorma și baclavale. Tot derulînd înainte și înapoi, căutînd expresia cea mai potrivită în română, parcă ”s-a rupt în mine un zăgaz”, cum ar spune Claudia. A căzut un zid solid și m-am trezit față în față cu cine eram de atîta timp.

De-acum ar trebui să urmeze partea cea mai interesantă a vieții mele.

Dar pînă una-alta, dragi femei pe care le-am cunoscut și cu care am interacționat fie chiar și 5 minute vă doresc, la final de zi de 8 martie, multă inspirație în tot ce faceți și vă sunt recunoscătoare, fără excepție, pentru felul în care ați reușit să rămîneți în viața mea.

Semnat: eu – cea care mereu fug de oameni, mai ales de femei.

Cărțile lunii februarie

  1. 11231085_538163176351615_3013949291363585504_n”Fundația Paradis” – din seria de autor Liza Marklund – pînă acum am citit 4, nu în ordinea scrierii lor sau a evenimentelor din carte, ci după cum le-am găsit. Personajul însă e același – jurnalista Anika Bengtzon. Și asta fac de fiecare dată cînd mi-e dor de o redacție cum nu va fi niciodată pe la noi, cu cod deontologic respectat și toate cele. ”Fundația Paradis” e a doua carte a Lizei, din cîte mi-am dat seama, era înainte ca ea să ajungă șefă de investigații și înainte să se căsătorească cu Thomas.
  2. ”12 creatoare care au schimbat lumea”, a cărei recenzie am făcut-o deja pe Mala Hierba – o carte grea, de studiat pentru toți iubitorii de modă, mai ales iubitoarele de modă, și nu numai. Îmi place să bag un ”și nu numai”, adică e invitat și restul de iubitori de artă. După ce-o cititți o să vedeți voi de ce.
  3. Steiner – ”Știința ocultă” – asta a fost altă bătaie de cap pe care n-am putut-o lăsa din mîini, dar sunt convinsă că dacă aș fi citit-o acum 8 ani, aș fi lăsat-o baltă de la primul capitol. Între timp, nu mai e vorba de curiozitate sau de ”trebuie să citesc asta”, ci de ”trebuie să înțeleg mai bine asta”.
  4. ”Povestiri de pe Pământ” a Danielei Marin, la a cărei recomandare lucrez acum – e una din acele cărți în care ai onoarea să vezi și mai mult dincolo de scris pentru că ai fost de atîtea ori față în față cu spiritul autorului. Cu toate astea, în timpul lecturii te detașezi de ce cunoști, e ca și cum cineva vine de undeva de departe și-ți răspunde la întrebări pe care nu știai că le ai. Iar asta se potrivește de minune cu o întîmplare paranormală pe care am avut-o azi cu Roxana (și nu e singura întîmplare paranormală avută cu Roxana). Adică gen eu întreb ceva (să nu-mi spuneți că nu vorbiți prin casă singuri) și Roxana visează răspunsul la întrebarea mea și-apoi vine și-mi povestește visul pe mail. Sigur, ea nu înțelege ce-a visat, dar e așa de real că mă trezesc cu un răspuns elaborat la toate frămîntările mele din ultimii 4-5 ani. Asta e Roxana mea. Așa și cu ”Povestirile de pe Pământ” numai că aici e și mai și, în sensul că mi se răspundea la întrebări pe care încă nu le pusesem. Dar asta e Daniela mea. 🙂 
  5. Acum sunt în plin jurnal de dragoste, pare-se necenzurat, Anais Nin – sincer mă super plictisește tot ce povestește ea acolo, dar o să termin cartea pentru că vreau să înțeleg de ce n-am fost niciodată o fană a ei.