Preambul

12651205_930248813749995_7321875323408366329_nStau și mă uit uneori în monitor și mă-ntreb dacă m-aș desprinde de el ce-aș face. Ce mi-ar mai plăcea să fac. Aș scrie de mînă, desigur, aș umple caiete și poate chiar așa o să fac. Scrisul de mînă, atunci cînd a fost, a făcut altfel legătura dintre creier și mînă. E ca și cum informațiile la care am acces atunci cînd scriu pe laptop sunt altele decît cele la care am acces atunci cînd scriu de mînă.

Dar nu poți să scrii toată ziua, deși multă lume crede că numai asta fac. Dimpotrivă, mi se pare că fac orice în ultimii patru ani, mai puțin să mă ocup cu adevărat de scris. Și nici măcar nu e un blocaj. Și sigur c-aș avea atît de multe de spus încît s-ar împărți iar lumea în două. Iar eu aș trece mai departe, fără să țin cont de nimeni. Cum mi-a fost dat să procedez și pînă acum.

Și desigur, atunci cînd nu ții cont de nimeni, oamenii din viața ta încep să te urască. Sau să se depărteze.  Își fac de lucru și-ncep să se intersecteze cu alte vieți, asta nu înseamnă nimic, decît că timpul se va pierde altfel. Confesiunile sunt aceleași. Măcar ești lăsat în pace. Eu nu mai am răbdare cu sucelile unora, îmi pierd interesul imediat.

Asta seamănă așa… cu o chestie de-aia, te apropii de climax și dintr-odată te sună nevasta că e spanacul gata. Și trebuie să pleci. Între două ezitări primești un șut în fund. Un hai sictir răsunător. Dar îți trece și ăla. S-au uitat ele partide întregi de amor, darămite un orgasm nereușit. Ba ăla s-ar putea să nu fie uitat chiar așa de ușor, ca toate lucrurile neterminate. Te apucă nostalgia după ele, sărutul care n-a fost dat, iubirea care n-a fost împărtășită, demisia care n-a fost dată, călătoria în care n-ai mai ajuns, fata pe care ai lăsat-o să pleci, discuția aceea care ți-ar fi schimbat viața…

Cred însă că nimeni pe nimeni nu poate învăța ce-i aia singurătate în afară de singurătatea însăși. Nimeni pe nimeni renunțarea decît renunțarea însăși… nimeni pe nimeni tăcerea decît tăcerea însăși și lista ar putea continua.

autografPoți să crezi despre un om că este un minunat pînă cînd afli că are o părere diferită de a ta. Sau vezi că se mișcă prin viață într-un fel care nu-ți convine ție. Dintr-o dată simți parcă nevoia să-i dai peste bot, nu-i așa, mă, amărîtule? Să-i clatini puțin soclul să vezi dacă se mișcă. Se mișcă, da… Ai grijă să nu-ți cadă-n cap. Cînd vom învăța să nu mai avem treabă cu alții, atunci vom face un pas înainte. Către noi înșine.

Dacă mai am nevoie de asta? Tot timpul.

În fiecare zi fac exerciții de neavut treabă cu alții, încît cred că, de fapt, m-am născut să-mi văd doar treburile mele. Măcar știu ce vreau. Măcar discuțiile care ar fi trebuit să fie nu le-am evitat, chiar dacă alții au făcut pe ei de frică, măcar am dat toate săruturile pe care am vrut să le dau, am luat tot ce mi-a trebuit astfel încît să nu sufăr de nostalgie sau de spleen intelectual, iar prietenilor le-am dat ce-a trebuit ca să poată merge, la rîndul lor, mai departe, cu trădările lor cu tot. Dar am primit și eu mult, foarte mult. Am întîlnit oameni extraordinari. Mă uitam zilele trecute pe niște poze mai vechi, de pe la lansări & stuff și o lume întreagă a reînviat pe dinaintea ochilor mei. Chiar sunt norocoasă.

Mi-ar plăcea să știu că sunteți bine, că azi n-ați cerut mai mult decît ați dat, n-ați vorbit mai mult decît ați făcut, n-ați schimbat lumea mai mult decît v-ați uitat în oglindă. Și, desigur, mi-e dor tot timpul de prietenii din București, chiar dacă am oroare de București.

One response to “Preambul

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s