Preambul

12651205_930248813749995_7321875323408366329_nStau și mă uit uneori în monitor și mă-ntreb dacă m-aș desprinde de el ce-aș face. Ce mi-ar mai plăcea să fac. Aș scrie de mînă, desigur, aș umple caiete și poate chiar așa o să fac. Scrisul de mînă, atunci cînd a fost, a făcut altfel legătura dintre creier și mînă. E ca și cum informațiile la care am acces atunci cînd scriu pe laptop sunt altele decît cele la care am acces atunci cînd scriu de mînă.

Dar nu poți să scrii toată ziua, deși multă lume crede că numai asta fac. Dimpotrivă, mi se pare că fac orice în ultimii patru ani, mai puțin să mă ocup cu adevărat de scris. Și nici măcar nu e un blocaj. Și sigur c-aș avea atît de multe de spus încît s-ar împărți iar lumea în două. Iar eu aș trece mai departe, fără să țin cont de nimeni. Cum mi-a fost dat să procedez și pînă acum.

Și desigur, atunci cînd nu ții cont de nimeni, oamenii din viața ta încep să te urască. Sau să se depărteze.  Își fac de lucru și-ncep să se intersecteze cu alte vieți, asta nu înseamnă nimic, decît că timpul se va pierde altfel. Confesiunile sunt aceleași. Măcar ești lăsat în pace. Eu nu mai am răbdare cu sucelile unora, îmi pierd interesul imediat.

Asta seamănă așa… cu o chestie de-aia, te apropii de climax și dintr-odată te sună nevasta că e spanacul gata. Și trebuie să pleci. Între două ezitări primești un șut în fund. Un hai sictir răsunător. Dar îți trece și ăla. S-au uitat ele partide întregi de amor, darămite un orgasm nereușit. Ba ăla s-ar putea să nu fie uitat chiar așa de ușor, ca toate lucrurile neterminate. Te apucă nostalgia după ele, sărutul care n-a fost dat, iubirea care n-a fost împărtășită, demisia care n-a fost dată, călătoria în care n-ai mai ajuns, fata pe care ai lăsat-o să pleci, discuția aceea care ți-ar fi schimbat viața…

Cred însă că nimeni pe nimeni nu poate învăța ce-i aia singurătate în afară de singurătatea însăși. Nimeni pe nimeni renunțarea decît renunțarea însăși… nimeni pe nimeni tăcerea decît tăcerea însăși și lista ar putea continua.

autografPoți să crezi despre un om că este un minunat pînă cînd afli că are o părere diferită de a ta. Sau vezi că se mișcă prin viață într-un fel care nu-ți convine ție. Dintr-o dată simți parcă nevoia să-i dai peste bot, nu-i așa, mă, amărîtule? Să-i clatini puțin soclul să vezi dacă se mișcă. Se mișcă, da… Ai grijă să nu-ți cadă-n cap. Cînd vom învăța să nu mai avem treabă cu alții, atunci vom face un pas înainte. Către noi înșine.

Dacă mai am nevoie de asta? Tot timpul.

În fiecare zi fac exerciții de neavut treabă cu alții, încît cred că, de fapt, m-am născut să-mi văd doar treburile mele. Măcar știu ce vreau. Măcar discuțiile care ar fi trebuit să fie nu le-am evitat, chiar dacă alții au făcut pe ei de frică, măcar am dat toate săruturile pe care am vrut să le dau, am luat tot ce mi-a trebuit astfel încît să nu sufăr de nostalgie sau de spleen intelectual, iar prietenilor le-am dat ce-a trebuit ca să poată merge, la rîndul lor, mai departe, cu trădările lor cu tot. Dar am primit și eu mult, foarte mult. Am întîlnit oameni extraordinari. Mă uitam zilele trecute pe niște poze mai vechi, de pe la lansări & stuff și o lume întreagă a reînviat pe dinaintea ochilor mei. Chiar sunt norocoasă.

Mi-ar plăcea să știu că sunteți bine, că azi n-ați cerut mai mult decît ați dat, n-ați vorbit mai mult decît ați făcut, n-ați schimbat lumea mai mult decît v-ați uitat în oglindă. Și, desigur, mi-e dor tot timpul de prietenii din București, chiar dacă am oroare de București.

Advertisements

Previziuni

the-adventure-continuesObserv o tendință (normală, de altfel) a angajatorilor în căutare de profesioniști pe care să-i plătească bine decît să se mai complice cu amatori care le strică afacerile și le gonesc clienții. Pe de altă parte, observ o tendință (normală și aceasta, de altfel) a profesioniștilor de a nu se mai complica aiurea cu prețuri mici, cu angajatori neserioși sau parteneri așijderea. Neserioși sau ”lasă-mă să te las”, de o parte și de alta, lucrurile se vor echilibra. Și la un moment dat, sper să existe respectul de breaslă și din partea unora, și din partea celorlalți.

Nu știu dacă chestia asta va fi valabilă la constructori, zidari, faianțari sau instalatori. Cred că va trebui să importăm din afară, eventual de la bulgari,  o mînă de meseriași pentru proiecte mai complexe, că aici nu vom scăpa de alde Dorel așa de repede.

Însă… vom scăpa de multe televiziuni. Pur și simplu nu vor mai face față. Cele cît de cît ok se vor consolida pe piață, iar astealalte care se zbat între Voma Tv și Pușcăria Tv vor sucomba pe limba lor. Foștii angajați vor pleca în Anglia sau Norvegia pe post de au pair sau infirmieri, ducînd cu ei dorul camerelor de luat vederi în spatele cărora toți ceilalți făceau bășcălie de ei. Știi cum se zice, de la televiziunile locale nu ieși la pensie, dar nici nu ajungi vedetă. Eventual, ajungi prin diferite comitete și comisii sau încerci să deschizi singur trusturi de presă, fără absolut nici o șansă de a deveni Daily News. În era internetului, nu mai are nimeni ambiția asta. Dar la un moment dat cineva o va avea.

italiaVom scăpa și de multe edituri. Vor ieși singure de pe piață, presupun însă că mulți distribuitori de carte (și-așa neserioși de ani de zile) se vor duce și ei dracului. Librăriile vor lua calea cinematografelor, dacă n-au luat-o deja. În Medgidia, de exemplu, un oraș cultural, cum se auto-denumește, ba municipiu chiar, nu există nici o librărie. E o papetărie în care găsești cîteva cărți înghesuite într-o vitrină, de ți se face milă de ele, nu mai mult de 40 de titluri, n-o putem numi librărie, evident.

Dar Medgidia nu mai are de mai bine de 10 ani nici cinematograf. Stăm bine la capitolul lansări de carte, dar ăsta nu e meritul orașului.

Cît despre mine, prevăd o călătorie la Florența în aprilie (mă rog, biletele-s luate, nu e chiar previziune) și mult de lucru pînă atunci. Foarte mult de lucru. Așa c-o să mă arunc în cafea, în sport și tăcere. Dar pînă la urmă, și scrisul e un răspuns la tot ce se întîmplă. Cîndva, nu foarte demult, pentru mine chiar era.

Cărțile lunii ianuarie

IMG_20160209_193124În ianuarie, o lună cu mai puține traduceri și mai puține drumuri.

  1. Inițierea lui Elisabeth Haich (ambele volume) – s-a aflat la o recitire. În 2008 o citeam înainte de plecarea pe Camino, dar atunci am citit-o într-o goană nebună că trebuia s-o restitui, iar aceasta este una din acele cărți la care trebuie să te oprești și să reflectezi din cînd în cînd. E vorba despre o tipă care-și amintește dintr-o dată viețile pe care le-a trăit și inițierea prin care a trecut cu 3000 de ani înainte de a se prăpădi. O aventură spirituală, în care aceeași actori schimbă rolurile la mii de ani distanță, dar și o experiență a căutării în care Sinele este principalul spectator.

Și un fragment: ”Orientalii cunosc mult mai bine decît noi misterele ființei umane. Dar ei au învățat să tacă. (…) Orientalii au descifrat codul vieții și al morții, dar nu au decît o armă în fața sarcasmelor vesticilor: tăcerea. Nu este deloc de mirare. Să-ți dau un exemplu: un indian mi-a arătat un breloc, o figură a lui Buddha, în poziția lotusului. Găseai cu sutele în orice bazar. El mi-a spus: ”Occidentalii nu și-ar permite să facă niciodată din christos un breloc vulgar; noi respectăm credințele religioase ale altor credințe. Știm că în spatele tuturor imaginilor divine, oricît de variate ar fi acestea, nu există decît un singur Dumnezeu.” După care a așezat cu delicatețe brelocul cu Buddha  pe altarul familiei. Fiind eu însămi un occidental, trebuie să recunosc că mi s-a făcut rușine. Și mă-ntreb cît timp îi va mai lua Occidentului pentru a nu mai insulta Orientul printr-o asemenea lipsă de gust, de tact și de considerație.”

Nu e vorba numai despre căutarea asta de spirit, sine și vieți care au fost și s-au dus. Se caută cărți, mentori, răspunsuri, cu o neliniște și o febrilitate sinonime cu conștientizarea trecerii timpului. Ne îndreptăm vertiginos spre moarte și înainte de a trece dincolo vrem cu disperare să înțelegem de ce suntem aici. Și dacă tot suntem aici, cam cum ne vom petrece timpul astfel încît să nu deranjăm prea tare ”corola de minuni a lumii” care, în cazul lui Elisabeth Haich, este Spiritul, cu toată experiența lui.

  1. Apropo de orientali, am citit cartea lui Cem Mumcu (citit Gem Mumgiu) – ”Mormînt”. Medic de profesie care a ales să fie redactor-șef într-o editură. O povestire ciudată, dar foarte bine scrisă – foarte prost tradusă,pe alocuri. Limba turcă e o limbă destul de grea, n-ar trebui să se înhame la ea toți cei care, dacă au fost de 3 ori în Turcia, au impresia că știu limba. Există o topică a frazei și o sintaxă destul de complicată. Au fraze lungi cu multe părți de vorbire, printre care adjectivele sunt din abundență, iar verbele le găsești la sfîrșitul frazei. Astfel că trebuie să gîndești total diferit. De aceea, turcii sunt niște persoane foarte intuitive pentru că pe la jumătatea frazei va trebui să-ți dai seama de sfîrșitul ei, ori asta se face prin exercițiu îndelungat ce, în timp, devine natural.

12191474_532987293535870_8200554094700769310_nIată fraza care a dat bătăi de cap traducătorului: ”Într-o altă încăpere, tatăl nou-născutului, pe care se odihnea o pereche de foarfeci, terminase cu legănatul prin viață, și ventilatorul zgomotos, îndreptat înspre el din grija venită cu întîrziere că nu poate suporta căldura, legăna, dacă nu trupul, măcar cearșaful alb care îl acoperea.” Nu cred că e așa în original, cu foarfeci pe nou-născut sau cu un tată care a terminat-o cu legănatul prin viață… și restul… o fractură de logică totală. Simt cum mi s-au scrîntit neuronii citind-o.

Și apropo de apropo, zilele astea am citit un articol extrem de prost despre telenovelele turcești și despre de ce credea unu (și una) că au succes acestea over cele mexicane, braziliene și spaniole. Pe scurt, vă spun eu de ce, pentru că alea mexicane, braziliene și spaniole sunt special concepute pentru oligofreni, iar publicul s-a săturat să fie desconsiderat în ultimul hal.

Întorcîndu-mă la ”Mormîntul” lui Cem Mumcu, chiar și prost tradusă (pe alocuri), nu-i lipsește stilul și nici plonjarea într-o atmosferă grea, plină de mistere și superstiții. Mi-a plăcut îndeosebi scena în care, pe măsură ce o parte din casă se scufunda în întuneric îi paraliza și ei partea dreaptă a corpului. ”Oare ea copiase casa sau casa se răzbunase pe ea, cine adusese astfel întunericul?”

  1. Din seria colecțiilor lui Colleen Sell (gagica asta care strînge povestioare de la oameni și le împarte în povestiri despre surori, despre mame singure, despre nunți de vis sau despre cele mai bune prietene) de data asta am ajuns la Femei îndrăgostite. O carte pe care am luat-o cu 3 lei din Auchanul din Deva, cu gînd să am ceva ușor de citit pe drumul de întoarcere spre casă. (A, așa, ca fapt divers, în Kauflandul din Medgidia era 9 lei – aceeași carte.)  Iată ce m-a amuzat. La un moment una care nu reușea să-și găsească un iubit zice: ”Cine știe? Poate că la anul voi întîlni un român curajos, sau un francez fermecător, sau un venezuelean vesel. (Nu se știe niciodată.” Nah, ia uite, poftim, niște americance care visează la români curajoși, de-ăia veniți direct din ”Noi cei din linia întîi” de curajoși și nu altceva.
  2. 12316364_540518306116102_9131827818913122315_n”Puterea intenției” a lui Dr. Wayne W. Dyer – este o carte începută nici nu mai știu cînd și citită cu pipeta, în sensu` că după ce citești un capitol trebuie să-l pui în practică și să vezi dacă e așa. M-am jucat puțin cu intențiile și cînd au devenit realitate am rămas, cum se spune, mască! Apoi va trebui s-o iei de la început și s-o aprofundezi și mai bine că prea pare sărită de pe fix.
  3. Pe partea de poezie, am citit cartea lui George Mihalache – Indescriptibil, pe care mi-a trimis-o prin poștă, făcînd un gest suav de prietenie, de pe vremea cînd ne citeam blogurile anilor 2005-2008. Mă bucur că mi-a trimis-o. I-am recomandat-o pe Mala Hierba.
  4. A trebuit să citesc și cele ”101 cuvinte de origine turcă” a lui Emil Suciu pentru cele 3 povestiri cu cuvinte comune în limbile turcă și română, care au devenit 4. Zic ”a trebuit”, dar apoi m-a prins foarte tare. E un turcolog care știe ce spune.

Între timp, luna asta a apărut la Editura Next Publishing o serie de cărți bilingve româno-turce, româno-chineze și româno-arabe.  O invitație la care n-am reușit să ajung. În schimb, am editat un roman (nu al meu), am terminat mini-romanul meu pentru prea-adolescenți, am ținut o oră de lectură la grădinița lui Iris din Medgidia (unde-am citit ”Mînzdrăvan” și ”Filipica și Moftulici”) și era cît pe ce să țin una la Spectrum, dacă nu se anula în ultima clipă din nu știu ce motive.

Și cam asta a fost activitatea mea literară pe ianuarie. Zic c-a mers binișor.