Gînduri de încheiat capitole

1509264_10201840215781423_741736705_nNoroc că am o memorie scurtă. Sau ghinion. Încă nu mi-am dat seama, dar știu clar că acesta e motivul pentru care m-am apucat de scris.

Chiar nu mi-am dat seama nici pînă acum dacă sunt norocoasă că reușesc să-mi aștern gîndurile în pixeli, cît de cît coerent, sau dacă e doar un blestem al cuvintelor. Știu doar că scrisul mi-a făcut multe probleme și probabil o să-mi tot facă, dar nu mă pot opri din scris, chiar dacă nici asta n-o mai fac așa ca înainte. Tocmai pentru că știu ce forță au cuvintele astea, ce pot aduce șuvoiul lor, dar și cît de rău pot pustii în jurul meu.

Probabil că de aceea, cînd mă apuc de scris ceva, știu că nu mai e un act de rebeliune, sau unul de informare, e ceva mai mult. Pentru ceva mai mult, ai întotdeauna nevoie de o stare de confort, de echilibru sau de armonie. Sau de furie rece. Una de dincolo, la care ai acces nelimitat, ori de cîte ori te activezi împotriva neregulilor și nedreptăților, a urîtului din oameni și a ipocriziei. Dar parcă în ultima vreme, tot de pe margine te uiți la ele.

Te uiți de pe margine și pe urmă te retragi. Strîngi pumnii, strîngi din măsele, deschizi un caiet, îl închizi fără să-l fi folosit, te duci într-un mall, doar ca să ai de unde fugi mai repede, doar ca să vezi cum arată o viermuială perfectă, doar ca să-nțelegi că locul tău e în pădure, departe de tot ce înseamnă tehnologie și cabluri prin care curg alte minciuni, undeva unde nu ai nevoie de internet, de telefon, de căști, de carduri și de prea mulți oameni. Dacă se poate doar unul. Hai doi.

Acolo unde nu e nevoie de energie pentru a scrie un mail nașpa pe care alții și-l cer, sau de a lua la întrebări pe cineva pentru că n-a făcut ceva sau pentru c-a făcut ceva sau pentru c-a lipsit de la lecțiile de bun simț predate de mama și bunica, presupunînd că au avut mame și bunici cu țiglele pe casă, astfel de mame și bunici în fața cărora dacă ai face ceva greșit sau ai răni pe cineva aiurea sau te-ai purta ca un rahat cu ochi față de oricine, ai crăpa de rușine, sau cel puțin ai coborî privirea în pămînt.

11866429_497305880445651_8124673092450538795_nAcolo unde nu există alcoolice cărora să le tremure capul pe la televizor, dacă n-au luat o porție de dușcă bună de trezit simțurile, fiindcă altfel nu simt nimic, nici măcar penibilul din viața lor sau burtoși care știu orice grație google, de la naturiste la cea mai recentă amantă a nu știu cărui barosan și care sunt prieteni cu toată lumea și cu nimeni de fapt. Toți ăștia seamănă așa de bine între ei că zici c-au fost făcuți de aceeași mamă. Toți și toate, că mai sunt și mici dumnezeițe de-astea, fără de care nu se învîrte pămîntul și nici coca de cozanaci nu crește fără ele, deși nici măcar nu știu cu ce ingrediente se mănîncă.

Acolo unde prietenii tac împreună și aprind focuri și știu să le întrețină, acolo unde te vor găsi mereu cei care te caută, acolo unde nu e nimic altceva decît tăcerea dintre rînduri sau gînduri nerostite.

Mai am, desigur, cîteva lucruri pe care nu le-am făcut și era musai, vreo 3 – le-am scris într-un caiet să nu le uit, dar firește, am uitat în ce caiet. Unul din cele mai bune lucruri pe care puteam să le fac pentru mine a fost că am reușit să mă rup de televiziunea la care lucram de doi ani. On and on, o experiență, dar după aia vezi că dispar încet-încet cei cu care lucrai sau măcar cu care erai pe aceeași lungime și scade producția, se aglomerează treaba, tot mai mulți stresați și razna people, dar nu în sensul ăla bun, ci în sensul ălalalt în care te uiți la ei și cu greu te abții să nu le dai un cap în gură.

So, no more tv și au încetat astfel, ca prin farmec, văicărelile, telefoanele, bîrfele, dar e drept că dincolo de mutrele blank ale unora – de vidul din creierul lor care nu poate produce altceva decît atacuri de rîs care seamănă mai mult cu acele atacuri de epilepsie – a ieșit ceva bun din toate astea. (Mereu iese ceva bun din orice, nu așa se zice?) Cu unii mă mai pot saluta pe stradă lejer, cu vreo 4-5 mai pot rîde în hohote și cu cel puțin o persoană am rămas (forever?) friends (nici aici nu există siguranță). Cu ceilalți – ne cunoaștem din vedere, vorba cîntecului. Dar mai sunt vreo 2 persoane pe care le aștept la prima cotitură a vieții, să stea liniștite că întotdeauna vine cotitura asta a vieții. Dacă n-au învățat acest lucru pînă acum chiar au trăit degeaba.

Și cam care-i rostul acestei însemnări? Niciuna. Ca toate celelalte. Mai prindem un bold pe tabla vieții, să nu uităm ceva important. O stare sau un moment. Un zîmbet sau un rînjet. Un om sau o jigodie. Că_cam asta e treaba cu memoria scurtă. Are brațe lungi. Și deodată te trezești că-ți trage o palmă din senin, parcă venită de nicăieri.

Hai la mulți ani și o tocană cu ciuperci și cu muștar!

Advertisements

Comments are closed.