Gînduri de încheiat capitole

1509264_10201840215781423_741736705_nNoroc că am o memorie scurtă. Sau ghinion. Încă nu mi-am dat seama, dar știu clar că acesta e motivul pentru care m-am apucat de scris.

Chiar nu mi-am dat seama nici pînă acum dacă sunt norocoasă că reușesc să-mi aștern gîndurile în pixeli, cît de cît coerent, sau dacă e doar un blestem al cuvintelor. Știu doar că scrisul mi-a făcut multe probleme și probabil o să-mi tot facă, dar nu mă pot opri din scris, chiar dacă nici asta n-o mai fac așa ca înainte. Tocmai pentru că știu ce forță au cuvintele astea, ce pot aduce șuvoiul lor, dar și cît de rău pot pustii în jurul meu.

Probabil că de aceea, cînd mă apuc de scris ceva, știu că nu mai e un act de rebeliune, sau unul de informare, e ceva mai mult. Pentru ceva mai mult, ai întotdeauna nevoie de o stare de confort, de echilibru sau de armonie. Sau de furie rece. Una de dincolo, la care ai acces nelimitat, ori de cîte ori te activezi împotriva neregulilor și nedreptăților, a urîtului din oameni și a ipocriziei. Dar parcă în ultima vreme, tot de pe margine te uiți la ele.

Te uiți de pe margine și pe urmă te retragi. Strîngi pumnii, strîngi din măsele, deschizi un caiet, îl închizi fără să-l fi folosit, te duci într-un mall, doar ca să ai de unde fugi mai repede, doar ca să vezi cum arată o viermuială perfectă, doar ca să-nțelegi că locul tău e în pădure, departe de tot ce înseamnă tehnologie și cabluri prin care curg alte minciuni, undeva unde nu ai nevoie de internet, de telefon, de căști, de carduri și de prea mulți oameni. Dacă se poate doar unul. Hai doi.

Acolo unde nu e nevoie de energie pentru a scrie un mail nașpa pe care alții și-l cer, sau de a lua la întrebări pe cineva pentru că n-a făcut ceva sau pentru c-a făcut ceva sau pentru c-a lipsit de la lecțiile de bun simț predate de mama și bunica, presupunînd că au avut mame și bunici cu țiglele pe casă, astfel de mame și bunici în fața cărora dacă ai face ceva greșit sau ai răni pe cineva aiurea sau te-ai purta ca un rahat cu ochi față de oricine, ai crăpa de rușine, sau cel puțin ai coborî privirea în pămînt.

11866429_497305880445651_8124673092450538795_nAcolo unde nu există alcoolice cărora să le tremure capul pe la televizor, dacă n-au luat o porție de dușcă bună de trezit simțurile, fiindcă altfel nu simt nimic, nici măcar penibilul din viața lor sau burtoși care știu orice grație google, de la naturiste la cea mai recentă amantă a nu știu cărui barosan și care sunt prieteni cu toată lumea și cu nimeni de fapt. Toți ăștia seamănă așa de bine între ei că zici c-au fost făcuți de aceeași mamă. Toți și toate, că mai sunt și mici dumnezeițe de-astea, fără de care nu se învîrte pămîntul și nici coca de cozanaci nu crește fără ele, deși nici măcar nu știu cu ce ingrediente se mănîncă.

Acolo unde prietenii tac împreună și aprind focuri și știu să le întrețină, acolo unde te vor găsi mereu cei care te caută, acolo unde nu e nimic altceva decît tăcerea dintre rînduri sau gînduri nerostite.

Mai am, desigur, cîteva lucruri pe care nu le-am făcut și era musai, vreo 3 – le-am scris într-un caiet să nu le uit, dar firește, am uitat în ce caiet. Unul din cele mai bune lucruri pe care puteam să le fac pentru mine a fost că am reușit să mă rup de televiziunea la care lucram de doi ani. On and on, o experiență, dar după aia vezi că dispar încet-încet cei cu care lucrai sau măcar cu care erai pe aceeași lungime și scade producția, se aglomerează treaba, tot mai mulți stresați și razna people, dar nu în sensul ăla bun, ci în sensul ălalalt în care te uiți la ei și cu greu te abții să nu le dai un cap în gură.

So, no more tv și au încetat astfel, ca prin farmec, văicărelile, telefoanele, bîrfele, dar e drept că dincolo de mutrele blank ale unora – de vidul din creierul lor care nu poate produce altceva decît atacuri de rîs care seamănă mai mult cu acele atacuri de epilepsie – a ieșit ceva bun din toate astea. (Mereu iese ceva bun din orice, nu așa se zice?) Cu unii mă mai pot saluta pe stradă lejer, cu vreo 4-5 mai pot rîde în hohote și cu cel puțin o persoană am rămas (forever?) friends (nici aici nu există siguranță). Cu ceilalți – ne cunoaștem din vedere, vorba cîntecului. Dar mai sunt vreo 2 persoane pe care le aștept la prima cotitură a vieții, să stea liniștite că întotdeauna vine cotitura asta a vieții. Dacă n-au învățat acest lucru pînă acum chiar au trăit degeaba.

Și cam care-i rostul acestei însemnări? Niciuna. Ca toate celelalte. Mai prindem un bold pe tabla vieții, să nu uităm ceva important. O stare sau un moment. Un zîmbet sau un rînjet. Un om sau o jigodie. Că_cam asta e treaba cu memoria scurtă. Are brațe lungi. Și deodată te trezești că-ți trage o palmă din senin, parcă venită de nicăieri.

Hai la mulți ani și o tocană cu ciuperci și cu muștar!

Weekend la Balchik

12336133_10153967189827668_1359803392_nCîteva zile la Balchik e tot ce voiam în extra-sezon.

Reluăm călătoriile cu ceva soft, aproape de noi, să ne intrăm în mînă, după o pauză de 5 ani.  Balchik era o dorință mai veche, nu musai, dar era pe-acolo, dintr-o vreme îndepărtată, de cînd voiam să văd/să simt locurile unde Diana Slavu, personajul din “Pînza de păianjen”, cartea Cellei Serghi, își trăise iubirea pentru pictorul Petre Barbu. Știam c-o să ajung într-o zi să mă plimb pe celebrele pontoane, dar nu știam cînd.

În orice caz, am făcut-o și pe asta. Un weekend după două luni de traduceri, în care am fost țintuită în casă de deadline-uri, ce nu s-au terminat, dar cel puțin s-au mai rărit, astfel încît am putut fugi 3 zile și 2 nopți. Am prins o vreme frumoasă și liniștea de care aveam nevoie și pe care n-am mai întîlnit-o de vreo 7 ani, de cînd am stat vreo 5 zile în Lira, satul de pescari din Spania, la doar 50-60 de km de Finisterre, capătul călătoriei mele de pe Camino. O liniște din aceea în care să cazi adînc ca și cum ai cădea în sinele tău pe care-l tot ignori pentru că nu mai e timp de el, săracu…

nu ne-am activat roomingurile, n-am fost de găsit, nici nu știu dacă avea cineva de gînd să ne caute, dar acum, scriind însemnarea asta în așteptarea răsăritului și după 5 episoade de House of Cards abia aștept să ajung acasă, să-mi strîng Irisul în brațe și să-mi reiau treburile de unde le-am lăsat.

Am stat la Mistral, un hotel pe care-l recomand și un restaurant mult mai bun decît Korona cea overestimated. Ori poate am prins noi la ei o zi proastă, ori poate suntem prea pretențioși. Și totuși ieri am insistat. La 10.00 cînd era deschiderea ne-am dus să luăm micul dejun să nu cumva, doamne ferește, să ratăm obiectivul principal al Balchikului, deși singurul motiv pentru care cineva ar trebui să vină aici e doar liniștea.
Tipa de la bucătărie ne-a spus că servitorii n-au ajuns și că va trebui să mai așteptăm. Cît? Nu știa. Am înțeles că prin servitori o fi vrînd să spună chelnerii sau barmanii.

Am plecat spre Nisipurile de Aur, niște dîmburi de nisip pustii acum. Dar așa-mi place… să văd stațiunile despuiate de kitsch, vînzoleală, mirosuri care acoperă mirosul mării, tarabe, magazine, terase și baruri închise. Totul pustiu, părăsit, în așteptare… deși nu m-ar fi deranjat dacă, din întîmplare, s-ar fi ridicat de undeva un abur, o aromă de cafea. Era deja 11.00 și noi nu mîncasem nimic.

noiAm mers mai departe la Varna, fără să căutăm nimic în mod special, doar așa, de dragul călătoriei și tot dîndu-ne check-in-uri pe unde mai poposeam. Desigur, ne-am postat și mîncărurile pe FB, de zici că eram în pregătirea unei emisiuni culinare, chestie care sunt convinsă că i-a secat la ficați pe unii. Nu stau să explic acum cît de multe poți afla despre un popor prin felul în care vine în întîmpinarea musafirilor lui – nu știu dacă cititorii ar aprecia asta – de parcă mi-ar și păsa, în fine, ideea este că cineva care nu apreciază o servire bună și o masă bună nu cred că va fi vreodată o gazdă bună. Ori eu pun mare preț pe asta, pentru că și de la mine cer același lucru. Să-mi tratez oaspeții regește. Chestie de tradiție, pe care tîrziu, foarte tîrziu, prea tîrziu am înțeles-o.

Am ajuns și-ntr-un Carrefour la un moment dat. N-am văzut unul mai chel de cînd n-am văzut un Auchan mai chel în International City – Dubai, unde, pentru că era cel mai aproape de casă – pînă cînd am descoperit ceva și mai aproape – ne făceam cumpărăturile de-acolo acum 5 ani pe vremea asta și pe măsură ce treceau săptămînile, rafturile se goleau, iar pachetele de biscuiți de pe rafturi se împuținau. Mergeam încăpățînați acolo și așteptam ziua cînd o să ni se spună că s-a închis. Probabil că și acest Carrefour avea aceeași soartă.

Pe drum mi s-au rupt ochelarii, mi s-au deșirat mărgelele, iar la Korona (runda a doua, că nu ne-am lăsat) mi-am uitat șalul și, deși mi-am dat seama imediat cum am ajuns la hotel, n-am mai avut chef să mă-ntorc după el, semn că povestea cu Balchikul s-a terminat.

La Korona acum. Pesemne că are o reputație. Am înțeles și povestea cu fosta bucătăriei a vilei Regina Maria, cum să nu mănînci într-un loc unde se serveau mîncăruri de regină? Numai că supa cremă de ciuperci de-acolo n-o va bate în veci pe cea de la casa Jianu din Medgidia. La Korona am primit una sleită, știți, ca atunci cînd ți se încălzește mîncarea la un cuptor cu microunde pe jumătate stricat. Iar felul doi o frigăruie fără sare și piper și un piure împărțit în patru, ca patru gogoloaie de rahat gălbui, de către un chelner care căsca întruna. Să dea dracii în recenziile de pe net. Nimic nu mă enervează mai tare decît o mîncare trîntită în farfurie. E ca și cum m-ai goni din casa ta, să nu te aștepți apoi să mă mai întorc vreodată. Stimabilul domn Socaciu a avut mai mult noroc, dar nici el n-a căzut pe spate. Hai să zicem totuși că suntem noi prea pretențioși și că i-am prins într-o perioadă prea aglomerată, deși era pustiu prin jur, nici vîntul nu sufla. Cu toate astea am mai așteptat vreo 15 minute nota de plată, probabil servitorul adormise cu capul în vreo farfurie.

trotuarDesigur, dacă voiai să fumezi trebuia să te cari afară. Unde naiba o să ajungă lumea asta cu atîtea interdicții și exagerări? Nu-ți mai rămîne decît să stai și să te crucești de-atîta ipocrizie.

În orice caz, asta nu ne-a stricat seara. Nu suntem genul care să ne rostogolim și să facem scandal pentru o porție nefericită de mîncare sau să aruncăm cu monede după personal, cum am văzut că practică unii, cu care apoi nici n-am mai vrut să ies ever la o masă (asta e altă discuție care ar merita ceva mai multă atenție altădată). Pur și simplu n-o să mai calcăm pe-acolo și gata. Așa că am luat-o la plimbare ușor pe faleză, sporovăind de-alea noastre. Nu eram prea departe de casă, dar totuși eram atît de departe de cum eram noi doi acum 5 ani.

Am ajuns la Mistral unde am comandat a 4-a lavazza pe ziua aceea și, în sfîrșit, am putut fuma liniștiți în lobby-ul mare în care am ascultat un playlist de pe vremea lui “Nothing is gonna change my love for you” a lui Glen Medeiros, numai bine să ne amintim de copilăria sau adolescența noastră.

Mistral – nota 9 (dacă ne dădeau o cameră cu ușile mai puțin lovite – semne ale unei istorii de amor violente) primea 10

Restaurant Francis Drake – restaurantul hotelului – nota 10 (cu personalul discret, umbre care nu te deranjează, dar știi că sunt acolo dacă ai nevoie de ceva).

Balconul spre mare pe care ne-am fumat țigările și-am urmărit bărcile pescarilor plecînd și venind către apusuri și răsărituri – nota 20. 

Și-acum vă las, c-aștept ultimul răsărit de la Balchik.