Case closed. Open the Case.

Ia gîndiți-vă voi așa, dacă ați ști că barca voastră mai are 3 luni pînă la naufragiu – să zicem că sunt Omidé și știu și data cînd o să dați din brațe ca apucații – cam cu cine ați alege să naufragiați? Cu cel care știe să facă focul sau cu cel care o să vă arunce în foc? În general, oamenii aleg varianta doi care-i va duce la moarte sigură, fiind convinși totuși că asta-i va salva. Dar nu poți să le spui asta, pentru că vor face de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, contrariul binelui lor.

Ieri iar am citit gînduri, ba chiar m-am specializat într-atît că am început să le citesc și de la distanță.

Uite, de pildă Olive. Ei îi citesc gîndurile de vreo 2 luni și cred că s-a prins că pot să fac asta. Încerc să nu-i stau în cale ca să n-o sperii mai tare, și-așa tremură ca o frunză bătută de vînturi și ploi. Se agață cu ghearele de o cocină cînd i-ar sta mai bine într-o casă micuță din Franța, citind la fereastră și dînd pe spate un sat întreg cu aerul ei boem. Dacă nu i-ar tremura capul, desigur…

Și-apoi mai e tipa aia care face atîtea eforturi să fie frumoasă, și-acum e,  că o ajută tinerețea, dar cîtă cărpoșenie încape în ea numai bătrînețea ei va ști. În orice caz, cînd te întreabă cineva de trei ori dacă ești ok la interval de 5 minute deja începi să te uiți ciudat și te întrebi de cînd își ascute cuțitele.

***

Altfel, revoluția mea a început de mult. De prin 2002 cînd încercam să deschid capul unora despre drepturile lor de autor. O luptă cam lungă, care a durat 6 ani. După aia m-am potolit. Mi-am dat seama că e în zadar să lupt pentru alții atît timp cît nu pot face nimic pentru mine. Și de-acolo a venit dorința de a vedea lumea, pentru că mă săturasem de văicărelile celor din jur, exact ca-n povestea cu Drobul de sare.

Dar mi-am adus aminte de încrîncenarea de-atunci, nopțile nedormite, alergăturile, discuțiile, cînd uite-așa, tam-nesam a încercat o secretară să-mi explice mie despre drepturile și obligațiile mele de angajator, ea fiind prima care le încălca, dar nu asta era problema, că toată lumea le încalcă, iar aia nici măcar nu știa cu ce se mănîncă. Problema mea cu ea era că nici măcar nu știa să facă o cafea ca lumea, nu se remarcase nici măcar cu chestia asta, vitală aș putea spune pentru o secretară, dar se apucase să vorbească despre drepturi și obligații. I-am tăiat elanul, evident. Nu cred c-a înțeles nici pînă-n ziua de azi de ce m-am luat de ea. Nu era nimic de înțeles. În mod normal, dacă ar fi trebuit să dea concurs pentru slujba ei, cum dă toată lumea care vrea să fie performantă în ceva, la testul cu cafelele ar fi picat prima.

Eu de-aici aș începe, dacă e să mă-ntrebați pe mine. Fiecare să dea un test pentru poziția pe care o ocupă. Reporterii să dea un test de gramatică și cultură generală, realizatorii tv de vocabular și de carismă, profesorii să dea teste de creativitate și psihologice, croitorii de croitorie, tîmplarii de tîmplărie, coafezele să dea un test de tăcere, educatoarele unul de răbdare și tot așa, la nesfîrșit, pînă cînd se așază lucrurile. La un moment dat, în viața fiecărui patron/angajator devine de-a dreptul costisitor să aibă numai imbecili în firmă. Iar momentul acela e T0, adică fix cînd deschizi porțile firmei. Altfel, nu te mira că n-ai rezultate.

Așa cum îi spuneam unui amic din București seara trecută: din 50 de oameni cu care lucram pe proiecte, găseam 5 sclipitori cu care făceam chestii. În provincie mai greu, din 20 cu care lucrezi doar unu poate fi profesionist și de-obicei ăla nu prea se dă în petec să nu se sesizeze ceilalți 19.

Și dacă stau să mă gîndesc bine se adeverește ce spuneam altcuiva acum două săptămîni în mașină, în drum spre casă, după ce terminasem ultima ediție din “Școala după școală”, alegînd să pun lavaliera în cui, fără prea mari regrete (actually, nici unul): de-acum trebuie să vină altceva. Simt, pur și simplu. E ceva în aer care parcă stă să plesnească, pentru că nu se mai poate. Și mi-a trecut ca un fulger prin minte „Coloana infinitului” a lui Brîncuși, mi-am mai amintit de volutele și pauzele dintr-un text, ca o respirație lungă, fermecată și liniștitoare, că s-a încheiat ceva și începe altceva. De data asta mai bine. Ceva pentru care te-ai pregătit toată viața.