favoriți cu plete dalbe

11892126_804035513049570_5923236460977458628_nSă vorbim în noaptea asta despre fericire. Despre fericiți cei sărmani cu duhul. Despre uite favoritu’, nu e favoritu’.  Despre de ce unii rămîn și alţii pleacă. De ce unii mor, iar alţii trăiesc ca proştii de grija altora.

Acesta a fost un test de încredere. Ca fiecare zi care trece peste tine, un test de încredere pe care ți-l dă Dumnezeu sau Allah sau Budha sau Universul. Un test pe care-l pici frecvent, deși nu e nici musai să-l treci.
Fericirea seamănă cumva cu trădarea.
Mă plictiseşte să văd aceleaşi efecte din nevoia de confirmări.

Ce-ai putea să mai spui unuia pe care l-ai luat fără motiv de fraier şi după aia vezi că, de fapt, fraierul eşti tu? Nasoală senzaţie. O cunosc. Am trăit-o şi eu. Ştiu cum e. E ceva care nu trece aşa de uşor, poţi deveni chiar meschin și chiar să ai motive bine întemeiate pentru asta.

Nu povestesc întîmplări fiindcă n-au legătură cu realitatea vreunui nevinovat care mai trece pe-aici. Zic despre fapte care există şi gesturi care contează mai puţin decît vorbele. Undeva aiurea, pe-acolo, chiar și în viața ta. Întotdeauna e aşa.

Mă sinucid verbal tot de atîtea ori de cîte ori va fi nevoie pînă va rămîne ce trebuie. Nu vorbesc despre prietenii care ştiu că n-au de ce să comenteze, că doar avem telefoane şi beţii. Şi credem într-un anumit potenţial, dar ne e prea lene să explicăm de ce nu dăm doi bani pe glorie, putere, diplome. Le avem deja. Sunt lucruri pe care putem să le obținem cu ușurință.

La un moment dat văzusem pe HBO un film cu un care, ca să aibă trafic, ajunsese să omoare în direct. Asta spune multe despre cei care-i făceau trafic. E film, dar îngrijorarea cea mare ar putea fi că i-ar trece cuiva prin minte să facă asta, după cum merg lucrurile în virtual. Îţi dai seama ce trafic putea să aibă dacă-l omora pe preşedinte online? Sau, dacă ar fi să ne întoarcem în România, vreun primar de-ăsta plin de calități gospodărești cum avem noi pe-aici, ohooo… Cîte unu în fiecare oraș, sat, cătun.

Iar dacă mîine nu mai scriu pe blog, este pentru că cineva iar a descifrat ceva complex în aberaţiile acestea şi mi-a deconspirat planurile Poliţiei. O poliție cu ochii pe zebrele inexistente dintr-un oraș care se pregătește de Crăciun. Tot posibilul să fiu luată la întrebări. Dezamăgirea ar putea fi oarecare atunci cînd îți clătești privirea cu vîrful icebergului şi-l mai vezi pe unu tremurînd de frig. Sau de frică. Te scarpini în cap şi te întrebi: ce dracu are ăla, mă? dar eşti obişnuit, ştii că tu eşti de vină.

După altă vreme deja devii nesimţit, nu-ți mai bați capul, nu mai pui la suflet. Macini următorul deadline. Următoarea lucrare. Următoarea poveste. Următorul articol. Următoarea traducere.

Mai vine unu cu capsa pusă, începe să latre, te uiți la el ca la televizor, te abții să nu-i rîzi în față sau să nu-i tragi un bobîrnac peste nas, înțelegi că e nasoală treaba pentru el, i s-a blocat acul pick-up-ului pe o virgulă sau pe un font, și-a uitat să trăiască, i s-a făcut părul măciucă în cap de parcă a i-a furat cineva virginitatea sau a rămas impotent… nasol moment. Nasol pentru toată lumea.

Verific pașaportul. A expirat în august anul acesta. Au trecut deja 5 ani?

Case closed. Open the Case.

11796437_796942957092159_7441815630881089023_nIa gîndiți-vă voi așa, dacă ați ști că barca voastră mai are 3 luni pînă la naufragiu – să zicem că sunt Omidé și știu și data cînd o să dați din brațe ca apucații – cam cu cine ați alege să naufragiați? Cu cel care știe să facă focul sau cu cel care o să vă arunce în foc? În general, oamenii aleg varianta doi care-i va duce la moarte sigură, fiind convinși totuși că asta-i va salva. Dar nu poți să le spui asta, pentru că vor face de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, contrariul binelui lor.

Ieri iar am citit gînduri, ba chiar m-am specializat într-atît că am început să le citesc și de la distanță.

Uite, de pildă Olive. Ei îi citesc gîndurile de vreo 2 luni și cred că s-a prins că pot să fac asta. Încerc să nu-i stau în cale ca să n-o sperii mai tare, și-așa tremură ca o frunză bătută de vînturi și ploi. Se agață cu ghearele de o cocină cînd i-ar sta mai bine într-o casă micuță din Franța, citind la fereastră și dînd pe spate un sat întreg cu aerul ei boem. Dacă nu i-ar tremura capul, desigur…

Și-apoi mai e tipa aia care face atîtea eforturi să fie frumoasă, și-acum e,  că o ajută tinerețea, dar cîtă cărpoșenie încape în ea numai bătrînețea ei va ști. În orice caz, cînd te întreabă cineva de trei ori dacă ești ok la interval de 5 minute deja începi să te uiți ciudat și te întrebi de cînd își ascute cuțitele.

***

Altfel, revoluția mea a început de mult. De prin 2002 cînd încercam să deschid capul unora despre drepturile lor de autor. O luptă cam lungă, care a durat 6 ani. După aia m-am potolit. Mi-am dat seama că e în zadar să lupt pentru alții atît timp cît nu pot face nimic pentru mine. Și de-acolo a venit dorința de a vedea lumea, pentru că mă săturasem de văicărelile celor din jur, exact ca-n povestea cu Drobul de sare.

Dar mi-am adus aminte de încrîncenarea de-atunci, nopțile nedormite, alergăturile, discuțiile, cînd uite-așa, tam-nesam a încercat o secretară să-mi explice mie despre drepturile și obligațiile mele de angajator, ea fiind prima care le încălca, dar nu asta era problema, că toată lumea le încalcă, iar aia nici măcar nu știa cu ce se mănîncă. Problema mea cu ea era că nici măcar nu știa să facă o cafea ca lumea, nu se remarcase nici măcar cu chestia asta, vitală aș putea spune pentru o secretară, dar se apucase să vorbească despre drepturi și obligații. I-am tăiat elanul, evident. Nu cred c-a înțeles nici pînă-n ziua de azi de ce m-am luat de ea. Nu era nimic de înțeles. În mod normal, dacă ar fi trebuit să dea concurs pentru slujba ei, cum dă toată lumea care vrea să fie performantă în ceva, la testul cu cafelele ar fi picat prima.

12063744_1027070117344412_2052760668120094563_nEu de-aici aș începe, dacă e să mă-ntrebați pe mine. Fiecare să dea un test pentru poziția pe care o ocupă. Reporterii să dea un test de gramatică și cultură generală, realizatorii tv de vocabular și de carismă, profesorii să dea teste de creativitate și psihologice, croitorii de croitorie, tîmplarii de tîmplărie, coafezele să dea un test de tăcere, educatoarele unul de răbdare și tot așa, la nesfîrșit, pînă cînd se așază lucrurile. La un moment dat, în viața fiecărui patron/angajator devine de-a dreptul costisitor să aibă numai imbecili în firmă. Iar momentul acela e T0, adică fix cînd deschizi porțile firmei. Altfel, nu te mira că n-ai rezultate.

Așa cum îi spuneam unui amic din București seara trecută: din 50 de oameni cu care lucram pe proiecte, găseam 5 sclipitori cu care făceam chestii. În provincie mai greu, din 20 cu care lucrezi doar unu poate fi profesionist și de-obicei ăla nu prea se dă în petec să nu se sesizeze ceilalți 19.

Și dacă stau să mă gîndesc bine se adeverește ce spuneam altcuiva acum două săptămîni în mașină, în drum spre casă, după ce terminasem ultima ediție din “Școala după școală”, alegînd să pun lavaliera în cui, fără prea mari regrete (actually, nici unul): de-acum trebuie să vină altceva. Simt, pur și simplu. E ceva în aer care parcă stă să plesnească, pentru că nu se mai poate. Și mi-a trecut ca un fulger prin minte „Coloana infinitului” a lui Brîncuși, mi-am mai amintit de volutele și pauzele dintr-un text, ca o respirație lungă, fermecată și liniștitoare, că s-a încheiat ceva și începe altceva. De data asta mai bine. Ceva pentru care te-ai pregătit toată viața.

Medgidia pe share înainte!

12208504_10153730203309920_4321523338617529253_nS-a spus de multe ori despre orașul Medgidia că este un oraș mort. Din multe puncte de vedere chiar este! Și este și un oraș care tace. Tace, dar vorbește pe la colțuri. Știți foarte bine despre ce vorbesc, medgidieni ai mei!

De cîteva ori am scris despre voi, cu durere în suflet, cu amar, dar de fiecare dată cu dragoste.

Noi, cei care ne-am rupt de oraș, dar am revenit de fiecare dată sperînd să schimbăm ceva, ne-am uitat în jur și uneori am avut impresia că nu mai avem cu cine ce să schimbăm. Cu toate acestea, știu, că fiecare în dugheana lui, în colțul său de umbră, pe terasa lui umbroasă sau în biroul său cu ferestrele spre stradă, a sperat să vină soarele și pe strada lui. Știu că fiecare și-a văzut de treaba lui cum a știut mai bine și cum a putut. A urmărit pe facebook sau la televizor ce se-ntîmplă în țară.

A venit momentul ca și Medgidia să se trezească, să-și lase treburile baltă, că oricum tot acolo le va găsi într-un fel sau altul. Veniți vineri cu o lumînare în mînă, așa cum vă strîngeți toți, în fiecare an în nopțile de înviere, și să aducem un omagiu celor care au murit în flăcări. Tineri care mai aveau multe de spus. Tineri al căror destin s-a frînt atît de tragic din cauza unui șir lung de tăceri și indiferențe și neputințe la care am asistat cu toții și n-am putut face nimic. O lumînare putem aprinde. Un steag al României putem flutura. Măcar atît putem face. Măcar atît.
Vreau să fim cît mai mulți. Suntem mulți. Aveți aici un mic ghid de protest. Citiți-l. E scris de un tînăr din Medgidia plecat în Anglia. El s-a gîndit la voi. A trăit, a simțit și a scris pentru voi.

Să ieșim pentru ca cei plecați afară la studii sau la muncă să se întoarcă, iar cei care trebuie să dispară să dispară. Din locurile unde incompetența a luat-o razna și ne afectează viețile pe care vrem să le trăim pașnic. Din profesiile pentru care ne-am pregătiti atît și n-am avut loc de alții și favoritismele lor. Să dispară din administrațiile atît de ineficient administrate.De pe străzile atît de găurite. De pe podurile care nu se mai repară odată. Din parcurile atît de prost îngrijite. Din bugetul local. Din taxele și impozitele noastre. Din nepotismele, aroganțele, habarnismul și pupincurismul lor.

ȘI CHIAR DACĂ NU VOM STRIGA NIMIC DIN TOATE ASTEA, SĂ ȘTIȚI CĂ DIN CAUZA TUTUROR ACESTORA IEȘIM ÎN STRADĂ.

Să le întoarcem spatele și să aprindem lumînări pentru tinerii pe care i-a ucis incompetența și indiferența lor.