Pauză de traduceri

11836721_802615833191538_413180742044336041_nUneori mă-ntreb dacă e bine să renunț la o anumită furie care apare din senin în talazuri mari și e gata să spulbere tot. Știu că dacă m-aș lăsa pradă ei aș fi capabilă să fac mult rău, fără să mă uit pe cine lovesc în calea mea, vinovați și nevinovați, muritori și nemuritori, burici ai pămîntului sau oshoisti căzuți în extaz, monogami sau poligami, foste amante sau foști iubiți, padișahi sau sultane.

Pot să citesc 1000 de cărți de găsire a echilibrului sufletesc, al sinelui spiritual și să fac zece mii de meditații plus încă 500 de mii de exerciții yoga. E tot degeaba. Cînd apare ACEA furie, rade tot. Mă uit în urmă și realizez, de fapt, că e și cea care m-a ținut în viață. Cea care nu m-a lăsat să cedez. Cea căreia nu-i pasă. Cea care știe cum să meargă mai departe. Și poate că chiar ăsta e sinele meu, fiara asta care deodată își iese din matcă atît cît să scuipe ca să fie lăsată în pace, dar nu destul cît să se elibereze.

Îmi dau seama că tot timpul vreau să fiu de treabă și în cea mai mare parte a timpului chiar sunt – ești o tipă mișto! (Dacă aș vorbi cu cineva acum probabil că aș imita perfect maimuțăreala uneia, o blondă vopsită cu pretenții de Quatar, care mi-a spus chiar așa ești o tipă mișto, dar am ghicit în spatele cuvintelor ei cuvintele altuia care o păcălise astfel, iar ea le repetase ca o papagaliță, adică exact ce face majoritatea în ziua de azi, dar nu e acel repetitio matter studiorum. Și nu vi se pare ciudat că toate ratatele caută de lucru în țările calde?  De ce oare? Nu găsesc și ele puțină iubire pe la mal de mare pe-aici? Puțin love? Un drăgaic ceva?)

11891272_903011733112380_9219186981564737185_nPoate că nu trebuie să fiu de treabă. Dacă aș ști cu adevărat ce rahat mănîncă majoritatea oamenilor din viața mea – și știu, dar nu am timp să-mi bat capul cu asta – la cît de repede mi se rupe filmul, cred că aș avea doar 15-20 de prieteni pe fb și doar doi în viața reală. Se dau de gol. Diverse fraze. Diverse chestii. Cad în capcane. Dar mai mult decît orice sunt al naibii de plictisitori. Și-n plictiseala lor fac tîmpenii. Nu-și pot mobiliza energiile într-un proiect frumos, într-o muncă de echipă. Nu pot realiza împreună ceva și apoi să se bucure de rezultate. Că din mîna lor a ieșit asta, că ideile lor puse în practică au reușit să facă asta și ailaltă. Asta se întîmplă mereu cu oamenii care nu știu să-și aprecieze timpul. E o artă și să stai degeaba fără să-nnebunești. Să stai degeaba și să fii zen mai ales. Unii aleg ca atunci cînd stau degeaba să mai și gîndească, o chestie care îi derutează la maxim.

Iar alții au șansa să facă ceva și li se urcă la cap. Așa cum mi s-a spus și-am fost imediat de acord, și așa cum simt mereu să spun mai departe, oamenii, în general, sunt niște găleți de rahat, iar eu mă uit la ei ca fiind scînteieri divine. Chiar dacă eu însămi o dau repetat în bară cu ei și nu țin cont de anumite imbecilisme tocmai pentru că îi văd ca pe niște spirite uitate chiar de Sinele lor, ferească sfîntul să am dintr-o dată pretenția să se comporte ca atare. Adică… precum niște mici stele coborîte pe pămînt, după ce știu sigur și o dovedesc constant că sunt doar niște găleți de rahat.

Advertisements