Vorbele care se poartă-n vînt și se duc în deșert

carare ruginieScenariul e acesta: un văr prin alianță se întîlnește întîmplător cu o amică expulzată din viața mea, una din astea care mi-au vrut binele, fără să mă-ntrebe și pe mine, și acum – dacă tot nu avea cum să-și transmită mesajele (în lumea boomului comunicării, cu FB, sms, plm sau să facă o plimbare că știe unde stau) l-a luat de mesager pe acest văr, în telefoanele fără fir ale existenței ei triste și ocolite de adevăr. De ce? Pentru că știa că îmi va spune ce avea EA de spus. O tîmpenie, desigur.

Cum nu s-a remarcat niciodată prin vreo înțelepciune gîndită sau trecută prin filtrul cerebelului ei, în principiu pentru că prelua vieți întregi ale altora și le povestea ca fiind ale ei, nu prea cred că o să-nțeleagă vreodată ce e bine și ce e rău. Despre binele proștilor, discutăm chiar acum. Nu despre lași care nu sunt în stare să discute deschis despre ce-i macină, ce-i deranjează, de teamă că nu li se dă dreptate, de o reacție furibundă sau mai știu eu ce. Bine, am oroare și de tractoristele care se bat cu pumnul în pieptul transparenței lor și dîndu-și la o parte orice delicatețe (dacă au avut vreodată una) încep să dea cu barda cuvintelor în stînga și-n dreapta. Dar cine le bagă în seamă pe alea? Atîta pot, și unii și alții, și unele și altele.

E ca și cum ți-ar spune cea mai cariată ființă de pe fața pămîntului că ești o borîtă (un cuvînt pe care-l folosesc oligofrenele de clasa a 3-a, numai că acum au 30 de ani, au făcut copii, dar nu și-au mai activat vocabularul din pruncie).

Așa și asta. Mi-a vrut binele. Sigur că dacă aș povesti cuiva ce-a însemnat binele ăsta, ar înlemni de-a dreptul. Nu intru în amănunte. (Nu intru acum). E o poveste care merită spusă totuși, din mai multe puncte de vedere, fie chiar și pentru binele omenirii care crede în binele proștilor. N-o voi face-o aici și poate că n-o voi scrie-o niciodată, ziceam doar așa….

10423291_1623449941226709_9027969983316928412_nÎnsă nu știam, nici eu, nici soțul meu, că de fiecare dată cînd apare asta prin oraș s-o vadă pe mă-sa, ba gravidă, ba că să nască, trebuie să rememorăm “binele” pe care ni l-a făcut, uitând să-și pipereze povestea că binele ăsta s-a lăsat cu tentative de opriri de pașapoarte, amenințări de mare șefă la o firmă de ratați (care a și dat faliment, de altfel) și mîncat rahat în toate stîngile și dreptele posibile, plus o demonstrație de putere pe care, într-adevăr, și eu și Vodky ne-am pișat cu boltă și cu presiune, amîndoi niște nemernici nerecunoscători, imposibil de controlat. Nu merge cu faze de-asta “ai grijă că eu ți-am făcut un bine” gen. În capul ei plin de intrigi și lașități, în viața ei full de neiubiri și trădări, a considerat pesemne că „binele” ăsta înseamnă să dea afară un om de la slujbă chiar de ziua lui de naștere, trecînd peste toate politicile firmei. Și multe alte “bine”-uri de-astea făcute în doar șase luni de prostie pe care am fost nevoiți s-o suportăm.

Nu că nu mi-a prins bine. Orice altceva s-a întîmplat după aceea a fost mizilic. Prostia altora chiar a fost o adiere de briză, un parfum, o vacanță în Miami, ba chiar în comparație cu ea – bunătatea întruchipată, zîna zorilor deghizată din scorpia pădurii – , ceilalți oameni care mai aveau ieșiri de furie din cine știe ce motive, mi s-au părut cumsecade. Măcar ăia aveau motive să fie răi și nici un motiv să fie buni. Și nici nu se băteau cu cărămizile în piept ce bine au făcut ei pe pămîntul ăsta pentru că s-au născut. Numai palmierii nu s-au aplecat pe dinaintea ei de cît bine a făcut această zînă în viața ei, în rest toată lumea a trebuit să știe că ea, o snoabă bună de pus la rană, a făcut bine oamenilor, pădurilor, animalelor și stați să vedeți listele întregi de oameni pe care i-a ajutat și-a avut grijă să afle toate rubedeniile ei și toți dușmanii ei sau ai altora cît bine a făcut.

Situația nu are cum să se îmbunătățeacă, nu atît timp cît din “binele” ăsta n-a învățat decît că ea ne-a vrut binele. Sure, noi suntem niște afurisiți că n-am apreciat un rahat de bine scos pe nas de fiecare dată cînd a prins ocazia, noi, niște persoane ingrate, care am băut prea puține cafele cu binefăcătoarea asta și nu ne-am îmbătat măcar o dată cu ea.

11217672_1624234567814913_3246756674011561099_nScenariu 2: Astă vară telefoane fără număr de la o tipă, căreia acum i se face un “bine”. Nu aveam timp de ea, pentru că chiar n-aveam timp. Făceam și eu la rîndul meu un bine: țineam locul unei colege plecate în concediu, deh! Aceste două scenarii cumva au legătură între ele. Nu prea poți fi cu un picior în rai și cu altul în iad, să săruți îngerii și să faci pact cu diavolul. Pur și simplu nu poți. N-ai cum.

Nu poți fi cu fundul în două luntre. Nu poți împăca varza și capra în același timp. Am observat că unora le plac pildele românești, așa rezumă o situație pe care tot ei o creează. Numai că nu-și dau seama că cercul în care se învîrt e un cerc mic și meschin. Și din cercul ăsta nu prea poți să ieși purtînd vorbele în vînt. Așa că, ducă-se-n deșert… de unde, de fapt, au și venit.

Carțile lunilor iulie-august

IMG_20150907_084746Cum am avut parte de o vară plimbăreață, combinată cu înlocuiri de colege plecate în concedii, am citit mai puțin și nici n-am avut timp de scris (pe blog), deși mi-aș fi dorit să am o activitate mai susținută și aici. Mna, bine că m-am plimbat, nu ca vara trecută, sau ca acum două veri…

Între plimbările astea (de la mare la munte și invers) am citit așa:

  1. Liza Marklund – Explozii în Stockholm (partea a 3-a din seria Annika Bengtzon, cînd jurnalista devine de data asta șefă de investigații)
  2. David R. Hawking – Letting Go. Calea renunțării (a cărei recomandare o aveți aici, pe Mala Hierba)
  3. Joan Andersen – Un an la malul mării (despre o tipă care se rupe pentru un an și se separă de toate – copii, soț etc. – să trăiască și să scrie la malul mării – scrie această carte despre regăsirea propriei ființe care se cam uită în mijlocul atîtor oameni care au nevoie de tine, dar uită să te mai și iubească sau măcar să-ți arate că te iubesc. Or să se regăsească în ea femeile în jur de 50 de ani care trec printr-o perioadă de cine sunt eu, după ce le pleacă de-acasă copiii și nu mai au nevoie de ele). Din categoria: “Dacă poți risca să te pierzi undeva toată ziua, poate poți deschide calea care te pune în legătură cu profunzimile tale” – darămite un an.
  4. Lars Kepler – Sub hipnoză (titlul original: Hipnotizatorul). Terminată la Deva. Văzut și filmul. Nu voi înțelege în veci de ce se apucă unii să facă filme care n-au nici o legătură cu cărțile pe care-și construiesc scenariile. O carte violentă, cu de toate. Crime, răpiri, poliție și hipnoză. Merge de vacanță.

În septembrie se îngroașă treabă, am altele de terminat, emisiuni de început, grădinițe de pregătit, plus manuscrisele de aranjat, corespondențe și lectură obligatorie peste toate astea.