Babel

1535709_498186403669931_7259998554545169301_nLumea se strînge ca un laț în jurul gîtului meu, e din ce în ce mai mică, mesele din ce în ce mai apropiate, iar răsuflările din ce în ce mai împuțite. Pînă și prietenilor mei începe să le pută gura a halenă – de fiecare dată se întîmplă așa cînd își pierd mințile din cauza  codului roșu de căldură sau a lipsei de sex.

Sunt încă trează, încă vînez un vis. Mă uit în ochii oamenilor și nu mai văd nimic decît o nevoie mizerabilă de a se băga unde nu le fierbe oala. Sunt în căutarea visului meu. Și ei se încurcă în detalii pe care le voi uita. Îmi simt sufletul rostogolindu-se pe deasupra privirilor lor, undeva unde ar putea fi ceva, dar am uitat ce.

Un cîntec în cinstea absolutului din noi. Mă las îmbrățișată de tăcere, ca ultima voluptate supremă, ca atunci, cînd stăteam cu capul în poala ta și era iarnă, gerul trosnea pe la ferestre și nimeni să latre prin jur a pustiu. O îmbrățișare cu vîntul și rîsete de copii. Erau ale noastre și nici măcar nu ne dădeam seama. Îmi spuneai atunci că eram frumoasă. Cred că aveai dreptate. Citesc Letting Go și zău că nu mai am după ce sau cine să mă întorc, să mai adun ceva care să conteze de prin viețile voastre. Mereu a fost așa. Mereu au rămas în urmă cadavrele amintirilor, pe care le redeștepta uneori o melodie din putrezirea lor.

tiptoe to your room

a starlight in the gloom

I only dream of you

and you never knew

Mi-ar plăcea să am timp să-mi țes nostalgiile…

Comments are closed.