Cărțile lunii mai

IMG_20150604_190329Ce nu știam despre Sylvia Kristel, cea care a interpretat-o pe Emmanuelle din filmul cu același nume, am aflat în luna mai, cînd am citit autobiografia ei, tradusă la noi “Goală” – “Nue” în original. Mai bine zis, nu știam nimic, nici nu am fost foarte curioasă să aflu ceva. Mi-a atras atenția moartea ei și faptul că s-a făcut mult tam-tam la vremea respectivă. Vorbește foarte mult despre copilăria ei cea petrecută la hotel și depre șocul pe care i l-a produs divorțul părinților ei, cu toate detaliile sordide și cu izgonirea din hotel. Avea 14 ani, deci o vîrstă la care pricepi mai multe decît ar trebui. “Ce-o să se întîmple acum? Nu știu. Mi-e teamă de viața asta ruptă. Trebuie acceptat că viața n-are sens, că natura este absurdă și schimbătoare. Trebuie continuat, trăit de azi pe mîine, între soare și vreme rea, între primul bal și ultimul dans.”

Succesul a venit simplu. La fel și banii. La doar 20 de ani, ajungea miss Europa. Apoi primea rolul din Emmanuelle, film porno-erotic, interzis pe ici-colo. Destinul Sylviei Kristel, măcinat de excese și căutarea disperată a dragostei, nu va putea fi niciodată separat în ochii publicului – și chiar al iubiților ei – de cel al personajului interpretat în tinerețile ei. “Am rătăcit, am căutat, viață fugărită din cameră în cameră, abia trezită, extravagantă și bine orînduită, hibridă. Mi-am căutat tatăl și nu l-am găsit niciodată. (…) Am vrut să fiu mare și nu am fost decît un copil. Am vrut să fiu privită și nu au făcut decît asta. Aș vrea să mă întorc înapoi, să-i revăd pe tata și pe mama, să-i conving să rămînă, să se înțeleagă, să-mi redea viața pe care mi-au dat-o și mi-au luat-o.”

Îmi plac biografiile, și cam singurul răspuns ar fi că m-a interesat să aflu cum de-au reușit unii oameni în ciuda vieților lor smucite. N-aș putea să spun că Sylvia a reușit în viață – nici acum nu știu ceînseamnă reușita cuiva, cu atît mai mult a mea. M-a lăsat totuși cu impresia că femeia asta n-a știut să-și trăiască viața și și-a risipit-o aiurea. Dar cine să-i fi arătat cum?

  1. Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă – Haruki Murakami. E japonez. Ăștia nu pot trăi liniștiți dacă nu-și depășesc limitele. Nu ajungea că era scriitor, mai trebuia să fie și maratonist. O dată a alergat într-un maraton de 100 de km și a fost printre puținii care au rezistat. Dar asta pentru că se antrenează zilnic, de mai bine de 20 de ani. Și cu toate astea nu i se pare că ar există vreo legătură între voință și alergare zilnică, ci pentru că alergarea i se potrivește atît de bine. M-a prins cartea asta, tocmai în perioada cînd am început și eu joggingul. Nu zilnic însă, că n-am căpiat. Îl fac de nevoie, nu pentru că mi se potrivește sau că-mi face plăcere.
  2. IMG_20150528_172547Parfumul de guayaba – convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez (consemnate de Plinio Apuleyo Mendoza). Și după asta mi s-a făcut dor să recitesc “Un veac de singurătate” (citit pe la 21 de ani). Și ceva însemnare mai veche despre tumultuosul și rezistentul Marquez, căruia pun pariu că nu i-ar fi trecut prin cap să reziste 100 de km de alergare pentru că i s-ar fi părut o tîmpenie, dar pe care-l simt mai rezistent decît timpul.
  3. Cartea Mamelor – Cum să fii cea mai bună mamă din lume – pentru că normal măcar asta vreau să-mi iasă. Și chiar dacă voi face greșeli, măcar voi fi o mamă amuzantă și-mi voi face copilul să rîdă. La sfîrșit, ne zic ăștia care au scris cartea că să stau liniștită, nu există așa ceva, sigur o voi da în bară.
  4. Frați și surori a lui Jeffrey Kluger – nu am citit în viața mea o carte mai bună despre frați și surori. Tipul e jurnalist și nu ne plictisește cu limbajul de lemn al psihologiei, dar e una din cărțile alea pentru care e nevoie să fi avut un frate sau o soră ca să-i vezi subtilitățile, ironiile fine și să fii de acord cu statisticile. Pentru că faci parte din regulă, nu din excepție.

Și apropo de reguli, citesc eu săptămîna trecută o carte pe care o găsesc pe o bancă într-un parc. Ori o uitase cineva, ori o părăsise.

IMG_20150604_190345Regulile bogăției a lui Richard Templar, un britanic ce se ocupă cu consultanță financiară. Am început s-o răsfoiesc și pînă la urmă am luat-o acasă, că n-a venit nimeni să și-o revendice. Sunt 107 reguli. Nici nu știam că sunt atîtea. Nimeni nu știe, sunt convinsă. Și pot pune pariu că oricine citește cartea asta, i se aprinde beculețul, zice, ah, de-aia, dar pe urmă nu stă să aplice toate cele 107 reguli în viața personală. După primele 5 reguli citite, am continuat și eu lectura, pentru că am vrut să știu dacă există măcar o regulă (din cele pe care nu le știam, desigur, dar care existau) pe care să n-o fi încălcat-o. Le-am făcut pe toate praf. Probabil că cel/cea care a lăsat cartea pe bancă a făcut-o pentru că i s-a părut o tîmpenie. Totuși eu am citit-o, măcar să știu unde greșesc. Peste tot. Acum că am aflat, pot să dorm liniștită.

Comments are closed.