De ce pleci cînd pleci

11102715_928338553884236_4604804475471409183_nMai este una din lunile în care îmi place atît de mult cum arată Bucureștiul și Constanța. E luna cînd e totul destul de verde și destul de răcoare cît să nu te înnăbușe căldurile ce se simt deja în aer. Se deschid terasele și orașele nu sunt îmbîcsite de turiști sau sezoniști. O lună tocmai bună pentru scurte plimbări light.

Noi două. Și poate că așa trebuia să fie. Ne ținem de mînă și mergem din parc în parc pînă obosim. Pe drumul de întoarcere întotdeauna își pune capul pe umărul meu și adoarme. E momentul în care gîndurile îmi rătăcesc dincolo de fereastră și mă-ntreb pe care drum s-o iau, știind totuși că nu voi mai face un pas în plus ca să ies din rutina asta dulce-amară. Știu ce am de făcut luni, marți, miercuri, joi, vineri, sîmbătă, duminică pînă-ntr-un octombrie, altă lună în care orașele-mi plac, cînd totul va fi diferit. Nu știu cum, dar așa trebuie să fie.

La un moment dat m-a întrebat cineva în repetate rînduri de ce plec. Eram într-un loc și mă gîndeam să plec cît mai departe, nu contează unde, atunci puteam să fac orice, să merg oriunde, fără să mă uit în urmă, de teamă să nu rămîn și să nu simt sau să nu macin ani în șir pe aceeași frecvență. În aceeași conversație el mă întreba întruna, iar eu o țineam pe-a mea, fără să aud de fapt ce mă întreba. Căutam explicații la de ce trebuie să plec, cînd de fapt nu trebuia să găsesc nimic în mine decît încredere în vremea de-afară și să-nțeleg că repetiția, chiar dacă devenea enervantă, aducea cu ea mereu alt răspuns, din ce în ce mai slab, neverosimil. Era tot un mai pe sfîrșite. Sau un octombrie pe la început. Mereu încurc lunile astea cînd ceva se termină, altceva începe și nimic nu mai e la fel.

O să spun doar că mereu vor fi regrete că n-ai auzit cum trebuie ce spunea omul de lîngă tine. Se întîmplă astfel de momente în viață. Nu e nevoie de explicații. Aici, sau acolo, sau aiurea. Uneori e tot aia. Sunt lucruri pe care le-am înțeles abia după 10 ani. Sunt stări pe care trebuie să le fi trăit ca să le fi putut înțelege cu adevărat. Și cît de convinsă eram atunci că le știu pe toate aproape că-mi vine să rîd cînd nu mai e nimic de rîs prin jur.

One response to “De ce pleci cînd pleci