Zilele mici

q7 însemnări mai târziu zilele au devenit iar mici, cu rutina lor obișnuită, certurile, ignoranțele și reproșurile. Jumătate-de-femeie-călare-pe-jumătate-de-bărbat-ambii-șchiopi-ambii-surzi-ambii-chiori. Și fiecare trăiește în capul lui. Cel mai deștept dintre toate. Nu se poate altfel.

Mă trezesc uneori cu o foaie albă în față, ca asta de-acum, și simt că mi-am pierdut îndemânarea, ca atunci când lași un sportiv să ruginească sau îl scoți din antrenamentul lui zilnic pentru diverse chestii cu care el nu are nici o treabă, pentru care nu s-a pregătit ăia 33 de ani cât a fost la putere. S-a pregătit pentru altceva, fiindcă n-a avut de ce să aleagă altceva, nu i-a dat nimeni un motiv destul de puternic să schimbe macazul sau să vadă în arta culinară capătul ăla de țară. E ca și cum îi reproșezi unui inginer că nu știe să coasă la perfecțieun șliț sau unui pictor să înlocuiască pensula cu bidineaua. E posibil ca și unul și celălalt să-și dea seama cum funcționează acul de cusut sau bidineaua și să încerce să se descurce și cu alea, dar nu-i același lucru. Pe urmă începi să te răstești la ei, ceva gen: “mocofane, ia du-te dracu la ingineriile tale și tu, pictore, marș la acuarele, că nu știi să ții bidineaua în mână, te mai dai și pictor”.

Sunt multe care s-au strâns, multe pagini nescrise, multe întâmplări pe care le-am pierdut. Unele chiar meritau reținute, dar nu mai știu care sunt alea. Nici mailuri pentru propriul meu interes n-am fost în stare să trimit. Oricum ar fi fost degeaba trimise și alea, știu foarte bine unde trăiesc.

kangoo_header

Vreau doar să semnalez aici întoarcerea mea glorioasă la sport, după 2 ani de alergat după autobuze și 4 ani de alergat după slujbe și colaborări. A venit momentul să mi se rupă din nou de toate prostiile, nemerniciile și ipocriziile și o să trăiesc fix pentru orele de kangoo jumps și pentru însemnările mele. Și-mi mai trebuie ceva în plus pentru a-mi exorciza demonii, deopotrivă cu kilogramele în plus.

Azi am fost să văd care e treaba și să văd dacă rezist. De data asta mi-a convenit și sala, și programul, plus faptul că pot veni cu fata mea. Nu știu de ce am avut impresia că o să leșin după primele 15 minute, dar am rezistat stoic toate cele 50. Mi se pare mai simplu decât tae bo unde mi-am dat sufletul prin 2007 și n-am mai vrut să știu de chestia aia. Data viitoare o iau cu mine și pe Iris, pentru că vreau să-i placă sportul și mișcarea de orice fel încă de pe-acum. Dac-o introduc treptat o să i se pară normale lucrurile astea. Plimbările în aer liber, discuțiile cu prietenii, bicicletele, muzica. Adevărul. Liniștea. Tăcerile.

Lucruri pe care trebuie să le redescopăr și eu. Pentru că am decis că fericirea e ceea ce simt eu că e, nu cum mă fac alții să mă simt, indiferent de căderile mele.

Comments are closed.