Amazing Life

10410835_380278625466227_7851450409618178858_nSă presupunem că ieși într-o seară în oraș cu niște gagici pe care nu le-ai văzut în viața ta. Desigur, cînd ai plecat de-acasă, nu ți-a spus nimeni c-o să faci cunoștință cu ele. De obicei, cam știu cu cine mă întîlnesc atunci cînd ies din casă, mai ales că am zile lungi și zile foarte lungi, dintre care vinerea e cea mai lungă. Chestie care mă seacă. (Tot ce se întîmplă cînd n-am chef mai exact). Și de la o vreme încoace, îmi cam calc pe suflet, deși știu că exact lucrul ăsta n-ar trebui să-l fac, fiindcă exact lucrul ăsta îmi creează neplăceri. Că nu le-aș numi probleme.

Nici măcar nu era 1 aprilie cînd am acceptat să mă întîlnesc cu o tipă care insista să mă vadă. Cînd mă fac mai mare o să-ncerc să fiu indiferentă la insistențele oamenilor. În ziua aceea am făcut multe tîmpenii, dar cea mai mare dintre toate a fost aceea că n-am găsit de cuviință (sau de lehamite ce mi-era) să-i răspund unei madame șucărite pe propria-i importanță că nu știu cine nu cunoștea pe nu știu cine (mai ales pe ea!) și cum se poate așa ceva. Păi nici eu n-o cunoșteam, dar nici ea pe mine, așa că ce mare chestie.  Nu-i nimeni obligat să cadă pe spate la auzirea numelui tău și, la fel, mi se pare o tîmpenie să strîmbi din nas că nu ai fost recunoscută pe stradă de nu știu cine. Doar nu ești Drăgușanca, Bahmuțanca et company. În ziua de azi, e chiar un lucru cît se poate de decent să nu-ți fie cunoscut numele în afara cercului de prieteni.

***

Pe Mechi a mea nu o cunosc importantele alea, de exemplu. Nu ne-am mai văzut de acum doi ani, de la lansarea unei cărți. Și-a amintit de domnul Abdulea, ceea ce mi se pare amazing căci nu l-a văzut decît vreo 5 secunde. N-am avut timp să-i spun ce om extraordinar este. Și-a amintit de Ștefan Pleșoianu și de Enache Tușa, căruia ea îi spune simplu Tușa. Mi se pare uimitor și asta. Mai ales că nu i-a văzut jumătate de oră pe cei din urmă. Am băut împreună o cafea pe o terasă. În fața noastră se întindea lacul Tăbăcăriei și ciripitul nostru vesel umplea terasa. Nu aveam mult timp la dispoziție, așa că trebuia să concentrăm doi ani din viața noastră în două ore. Pe-atunci (în mai 2013 cînd ne-am întîlnit ultima oară) nu lucram la televiziune, lucram la o vomă de televiziune – nu intru acum în amănunte. N-o cunoscusem pe Senia, nu ținusem niciodată un direct în viața mea. Nu știam că pot produce o emisiune TV, deși știam că am abilități de bun organizator. Nici nu credeam că vreodată eu și Mayra ne vom mai scrie sau măcar vom dori să știm una de alta.

***

IMG_20150419_105610Cînd am ajuns ieri în redacție, după întîlnirea cu Mechi, m-am apucat de grile, matinale și alte bucătăreli de-astea, în timp ce Mayra îmi ciripea veselă prin mail că s-a apucat de Călătoria sufletelor, iar Enache îmi adusese cartea dlui Abdulea, ca dar din partea acestuia. V-am spus că e un om deosebit? Profesorul de literatură pe care mi-aș fi dorit să-l am, dar pe care viața mi l-a făcut cadou ca prieten. Și o altă amintire răsare acum despre o zi furtunoasă de anul trecut, după lansarea de carte a unei puștoaice, cînd ne întorceam în Constanța în mașina dlui Abdulea și după ce s-a golit, așteptînd să treacă furtuna și stînd de vorbă despre copii, mi-a spus: “cred că înainte de a intra la școală, părinții ar trebui să le arate copiilor un cimitir și o sală de nașteri”.  Are dreptate, și mi-a plăcut atît de mult ideea că deja m-am plimbat cu Iris prin cimitirul turcesc vara trecută.

Life is amazing.

Advertisements

Comments are closed.