Nos sobran los motivos

un poco coctailizataIeri, în timp ce vorbeam și-mi prezentam niște argumente, mi-am dat imediat seama că o fac în zadar. Era a nu știu cîta zădărnicie pe care o contorizam în decurs de 4 ani. Mi-a venit să spun în mijlocul frazei, băh, știi ceva, ia că-mi bag picioarele, nu cred că vrei să știi cu adevărat părerea mea despre tine, dar am continuat pînă la punct, măcar în fraze să am o finalitate rotundă. Dar deja mă gîndeam la Zaragoza, la Comaruga sau Peniscola sau orice altă destinație care n-are legătură cu realitatea asta, o terasă în soare, o cafenea sub ploaie, un drum uscat ca o zi de august, praf pe bocanci.

Același lucru mi s-a întîmplat într-o altă discuție în care un cocalar de decor s-a băgat în seamă, deși nu-l întrebase nici dracu nimic și a căzut trăsnit de falsă admirație ca să puncteze și el ceva, dar în nici un caz o frază. E ca atunci cînd suni la un număr cu însemnătate cîndva și răspunde de partea cealaltă a firului un libidinos, dacă tot ai sunat îți mai dă și întîlnire, gîndind cu singurul cap cu care gîndește că așa a vrut soarta.

Între stații, acolo e punctul meu critic din zi. Între stații fredonez muzica pe care o ascult, o ascultam și o voi asculta mereu cînd voi fi pe drum, și mi se urcă vechi furii la cap, revoluții lăsate baltă, exituri fără finalitate, mi-aduc aminte de oameni pe care trebuia să-i cunosc, drumuri pe care trebuia să le fac, pagini pe care trebuia să le umplu, manuscrise pe care trebuia să le corectez, articole sau traduceri pe care trebuia să primesc bani, proiecte mici sau mari de la care trebuia să primesc un feedback. Tot acest timp, toată această energie pierdută în van care mă presează între stații.

Dacă vreodată o să vezi o oală sub presiune între stații, s-ar putea să fiu eu aia.

Și la sfîrșitul zilei mi-aș dori să cunosc măcar un om care să lase de la el. Dar trec luni, ani, vor trece eternități peste eternități, cuprinse în tot atîtea secunde, timp în care voi fuma țigări sau îmi vor zbura gîndurile și cîntecele prin Univers și tot de proști rupți în cur voi da.

Advertisements

Amazing Life

10410835_380278625466227_7851450409618178858_nSă presupunem că ieși într-o seară în oraș cu niște gagici pe care nu le-ai văzut în viața ta. Desigur, cînd ai plecat de-acasă, nu ți-a spus nimeni c-o să faci cunoștință cu ele. De obicei, cam știu cu cine mă întîlnesc atunci cînd ies din casă, mai ales că am zile lungi și zile foarte lungi, dintre care vinerea e cea mai lungă. Chestie care mă seacă. (Tot ce se întîmplă cînd n-am chef mai exact). Și de la o vreme încoace, îmi cam calc pe suflet, deși știu că exact lucrul ăsta n-ar trebui să-l fac, fiindcă exact lucrul ăsta îmi creează neplăceri. Că nu le-aș numi probleme.

Nici măcar nu era 1 aprilie cînd am acceptat să mă întîlnesc cu o tipă care insista să mă vadă. Cînd mă fac mai mare o să-ncerc să fiu indiferentă la insistențele oamenilor. În ziua aceea am făcut multe tîmpenii, dar cea mai mare dintre toate a fost aceea că n-am găsit de cuviință (sau de lehamite ce mi-era) să-i răspund unei madame șucărite pe propria-i importanță că nu știu cine nu cunoștea pe nu știu cine (mai ales pe ea!) și cum se poate așa ceva. Păi nici eu n-o cunoșteam, dar nici ea pe mine, așa că ce mare chestie.  Nu-i nimeni obligat să cadă pe spate la auzirea numelui tău și, la fel, mi se pare o tîmpenie să strîmbi din nas că nu ai fost recunoscută pe stradă de nu știu cine. Doar nu ești Drăgușanca, Bahmuțanca et company. În ziua de azi, e chiar un lucru cît se poate de decent să nu-ți fie cunoscut numele în afara cercului de prieteni.

***

Pe Mechi a mea nu o cunosc importantele alea, de exemplu. Nu ne-am mai văzut de acum doi ani, de la lansarea unei cărți. Și-a amintit de domnul Abdulea, ceea ce mi se pare amazing căci nu l-a văzut decît vreo 5 secunde. N-am avut timp să-i spun ce om extraordinar este. Și-a amintit de Ștefan Pleșoianu și de Enache Tușa, căruia ea îi spune simplu Tușa. Mi se pare uimitor și asta. Mai ales că nu i-a văzut jumătate de oră pe cei din urmă. Am băut împreună o cafea pe o terasă. În fața noastră se întindea lacul Tăbăcăriei și ciripitul nostru vesel umplea terasa. Nu aveam mult timp la dispoziție, așa că trebuia să concentrăm doi ani din viața noastră în două ore. Pe-atunci (în mai 2013 cînd ne-am întîlnit ultima oară) nu lucram la televiziune, lucram la o vomă de televiziune – nu intru acum în amănunte. N-o cunoscusem pe Senia, nu ținusem niciodată un direct în viața mea. Nu știam că pot produce o emisiune TV, deși știam că am abilități de bun organizator. Nici nu credeam că vreodată eu și Mayra ne vom mai scrie sau măcar vom dori să știm una de alta.

***

IMG_20150419_105610Cînd am ajuns ieri în redacție, după întîlnirea cu Mechi, m-am apucat de grile, matinale și alte bucătăreli de-astea, în timp ce Mayra îmi ciripea veselă prin mail că s-a apucat de Călătoria sufletelor, iar Enache îmi adusese cartea dlui Abdulea, ca dar din partea acestuia. V-am spus că e un om deosebit? Profesorul de literatură pe care mi-aș fi dorit să-l am, dar pe care viața mi l-a făcut cadou ca prieten. Și o altă amintire răsare acum despre o zi furtunoasă de anul trecut, după lansarea de carte a unei puștoaice, cînd ne întorceam în Constanța în mașina dlui Abdulea și după ce s-a golit, așteptînd să treacă furtuna și stînd de vorbă despre copii, mi-a spus: “cred că înainte de a intra la școală, părinții ar trebui să le arate copiilor un cimitir și o sală de nașteri”.  Are dreptate, și mi-a plăcut atît de mult ideea că deja m-am plimbat cu Iris prin cimitirul turcesc vara trecută.

Life is amazing.

Cărțile lunii martie

10897881_377072252453531_8751222407905960008_nÎn martie am cam lenevit cu lectura de cărți. Au fost pregătiri de bagaje în schimb, veniri și plecări, început sfios de jogging. Ca lecturi am avut:
1. Noaptea Scorpion – a Iuliei Pană – versuri, poeme, stări de spirit, trăiri și imagini puternice
2. Călătoria inimii. Calea iubirii conștiente – a lui John Welwood (primită de la Mayra) – iubirea văzută din mai multe prespective: iubirea ca dans pe muchie de cuțit (“să trăiești în tensiune e cea mai bună atmosferă posibilă pentru creativitatea de vîrf”, spunea părintele William McNamara – o situație cu care nu mai sunt demult de acord), iubirea între doi războinici, iubirea cale de cunoaștere, îndrăgostirea și toate celelalte ce țin de eros și thanatos (Slăvesc ceea ce e cu adevărat viu, ce tînjește să moară arzînd – Goethe) plus frîngerea inimii ca o cale de a o deschide.
3. Și acea bălărie sinistră Albă-ca-zăpada a lui Donald Barthelme, recomandată de Cărtărescu în prefață. Am avut răbdare totuși s-o citesc cap-coadă să-mi dau seama care e treaba cu post-moderniștii. Mda, ce să zic. Treaba cu post-modernismul e ca ProTv cu Las Fierbinți și Tanti Florica la un loc. Un umor ceva mai scremut, care se vrea intelectual și care crede că reprezintă latura satirică a societății. O porcărie, nu vă apucați de ea, decît dacă vreți să vă spargeți în figuri c-ați citit ceva ce nu va pricepe nimeni de ce-a fost scris și vreți o aură de erou postmodernist.

O lună slabă. Mda.