Miza unui sfârșit – un nou început

3Era ceva acolo, în amintirea aia, ceva ce m-a intrigat. Cele trei grații, toate brunete, şi o sonerie. Cineva a bătut la uşă şi ceva a declanşat trecutul. Un trecut care ardea printre lumânările din fața liftului. Oricum se va întâmpla mereu aşa şi oamenii vor ieşi din matca dimpreună cu întâmplările, dar cel mai mult cu stările pierdute, la un simplu ţârâit, sau clinchet al subconştientului, sau e de-ajuns o plimbare când nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la ce-a rămas în urmă.

Toată construcția mea zilnică se duce înspre cretinism şi pot să opresc totul, dar mai ştiu că nu e alegerea mea, că chiar dacă văd din umbră multe şi eu tot în umbră sunt percepută, că chiar de-aş lua-o de la capăt, ceva e definitiv pierdut în mine şi că nimeni nu va mai putea pune la loc piesa de rezistenţă, aia care dădea privirii mele o anumită căldură. Îmi spun că dacă unele prietenii s-au dus pe apa sâmbetei, nu am cum să fiu singura vinovată, pot să văd unde-am greşit doar eu, să înţeleg de ce şi să merg mai departe. Și mergând mai departe, rămâne în picioare același crez, cum că în oameni trebuie să investești timp și răbdare, să îi ajuţi, să îi susţii, chiar dacă nu îi iubeşti, chiar dacă sunt răi sau săraci sau proști. Pentru că ei sunt specia ta şi pentru că speri şi trebuie să le dai asta. Și pentru că tu ai ales asta.

Întorcându-mă la cele trei grații, la care mă tot gândesc de câteva luni și nu știu cum tot vine vorba despre ele, apropo de perioada aceea, până și pe mine mă privesc acum precum un personaj care respira, trăia, dansa, se înfuria și-și trăia dramele cu intensitate, neștiind că va veni o zi când se va întoarce înapoi în clipa aceea și nu va mai conta atâta investiție sufletească în niște întâmplări, acțiuni, oameni. Sunt iar în momentul în care mă chinuiam să aprind lumânările, apoi în scena următoare mă duc și dau drumul playlistului și în boxe bubuie “requiem for a dream”. Simt respirația vecinului de scară dincolo de vizorul lui, ne spionează și încearcă să afle pentru cine se pregătesc cele trei grații. Nu va afla niciodată.

Să te priveşti pe tine ca şi cum n-ai fi, iată un exercițiu de imaginație care ar putea anula orgoliile, neînțelegerile, dramele și neputințele oricui. Să te privești cu ochii conștiinței, dincolo de ce însemni ca trup și dorințe, idealuri și amintiri. O asemenea detașare cere exercițiu, dar după asta tot ce e în jur devine doar spectacol. Și pe urmă îmi răsar în minte alte întrebări, care stau mereu în spatele acțiunilor mele. Ca de exemplu: dacă aș fi ultima ființă umană de pe planeta asta, cum mi-aș petrece ultima zi? Sau nici măcar n-ar trebui să fiu ultima ființă, e de-ajuns să știu că aia e ultima zi. Ce aș gândi despre noțiunea de azi? De acum? Dar despre noțiunea de “după”, de “mai încolo”?

Dacă ar fi un finish, nimic nu ar mai avea valoarea pe care noi am învățat s-o atribuim oricărui oricât de mărunt lucru. Miza e chiar promisiunea unui nou început dat fiind de tocmai proaspătul sfârșit. Și mereu mă gândesc aşa, mă, ce dracu are aia sau ăla de plânge sau se bucură pentru niște lucruri mărunte? Dacă mâine crapă, asta e tot ce contează? O slujbă de rahat? O iubită ofticată pe viaţă? Sau ce? Ce contează? Și desigur, fiecare ar propriul său set de răspunsuri.

Comments are closed.