Vreme de izbeliști

izbelistA plouat, s-a încălzit, iar a plouat, iar a fost vânt. Superbă vreme deci pentru orice. La alegere. Pentru servit masa într-un restaurant liniştit, pe fundal de jazz. Undeva, în altă realitate. Pentru o plimbare atemporală, sub umbrelă, printre copaci înverziţi pentru a câta oară, pe lângă lac, sau pe lângă faleza fără balustrade, prin parcul plin de câini și de rahați de câini. Poate fi și o vreme pentru un braţ de lalele grase, umede, îmbujorate, voluptuoase, oferite cu sclipire în ochi, într-o cabină telefonică. Ups, stați așa, că iar mă cred în Anglia, pe când încă sunt stucked în Medgidia unde nu mai sunt demult cabine telefonice. Mira-m-aș că mai există și poștă.

Superbă vreme pentru un tort de ness, savurat cu coniac şi neapărat o ţigară. Bine că-s caffee-mate-uri, răsărite ca ciupercile după ploaie. Dacă nu mâncăm sănătos să bem tot așa. Zahăr la cutii de plastic. Superbă vreme pentru lascivitate, comportament languros, patimă, febrilitate în priviri şi euforie în intenţie. Euforie în haine gri, orice e posibil. Poate fi și vreme pentru geamuri aburite într-un spaţiu strâmt, cuvinte şoptite pe pielea umedă de ploi, niciodată sărutată cu mai multă pofta de viaţă, de dragoste, de viu crud. Păcat că văd în jur numai morți.

Mai încolo, fix peste vreo lună va fi o vreme superbă pentru scăldat în bălţi de la ţară, cu ape calzi şi peşti puţini, cu fundul nămolos. Și pentru privit visurile înecate ale trecătorilor ursuzi, pentru aruncat jurnale pe caldarâm, sub niște picioare de damă care strivesc nemilos sufletul celui ce le-a scris cu zile scumpe din viaţa lui, sau ore inutile, și iată cum ploaia întinde cerneala şi spală trecutul cuiva, un trecut vlăguit şi modelat într-atât încât n-au mai rămas din el decât aşchiile.

E vremea să ne ducem iar în lume sau să ne pierdem urmele. Rămân aici ca niște bolduri, prinse ca-ntr-un insectar, crâmpeie din viețile noastre.

Advertisements

Miza unui sfârșit – un nou început

3Era ceva acolo, în amintirea aia, ceva ce m-a intrigat. Cele trei grații, toate brunete, şi o sonerie. Cineva a bătut la uşă şi ceva a declanşat trecutul. Un trecut care ardea printre lumânările din fața liftului. Oricum se va întâmpla mereu aşa şi oamenii vor ieşi din matca dimpreună cu întâmplările, dar cel mai mult cu stările pierdute, la un simplu ţârâit, sau clinchet al subconştientului, sau e de-ajuns o plimbare când nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la ce-a rămas în urmă.

Toată construcția mea zilnică se duce înspre cretinism şi pot să opresc totul, dar mai ştiu că nu e alegerea mea, că chiar dacă văd din umbră multe şi eu tot în umbră sunt percepută, că chiar de-aş lua-o de la capăt, ceva e definitiv pierdut în mine şi că nimeni nu va mai putea pune la loc piesa de rezistenţă, aia care dădea privirii mele o anumită căldură. Îmi spun că dacă unele prietenii s-au dus pe apa sâmbetei, nu am cum să fiu singura vinovată, pot să văd unde-am greşit doar eu, să înţeleg de ce şi să merg mai departe. Și mergând mai departe, rămâne în picioare același crez, cum că în oameni trebuie să investești timp și răbdare, să îi ajuţi, să îi susţii, chiar dacă nu îi iubeşti, chiar dacă sunt răi sau săraci sau proști. Pentru că ei sunt specia ta şi pentru că speri şi trebuie să le dai asta. Și pentru că tu ai ales asta.

Întorcându-mă la cele trei grații, la care mă tot gândesc de câteva luni și nu știu cum tot vine vorba despre ele, apropo de perioada aceea, până și pe mine mă privesc acum precum un personaj care respira, trăia, dansa, se înfuria și-și trăia dramele cu intensitate, neștiind că va veni o zi când se va întoarce înapoi în clipa aceea și nu va mai conta atâta investiție sufletească în niște întâmplări, acțiuni, oameni. Sunt iar în momentul în care mă chinuiam să aprind lumânările, apoi în scena următoare mă duc și dau drumul playlistului și în boxe bubuie “requiem for a dream”. Simt respirația vecinului de scară dincolo de vizorul lui, ne spionează și încearcă să afle pentru cine se pregătesc cele trei grații. Nu va afla niciodată.

Să te priveşti pe tine ca şi cum n-ai fi, iată un exercițiu de imaginație care ar putea anula orgoliile, neînțelegerile, dramele și neputințele oricui. Să te privești cu ochii conștiinței, dincolo de ce însemni ca trup și dorințe, idealuri și amintiri. O asemenea detașare cere exercițiu, dar după asta tot ce e în jur devine doar spectacol. Și pe urmă îmi răsar în minte alte întrebări, care stau mereu în spatele acțiunilor mele. Ca de exemplu: dacă aș fi ultima ființă umană de pe planeta asta, cum mi-aș petrece ultima zi? Sau nici măcar n-ar trebui să fiu ultima ființă, e de-ajuns să știu că aia e ultima zi. Ce aș gândi despre noțiunea de azi? De acum? Dar despre noțiunea de “după”, de “mai încolo”?

Dacă ar fi un finish, nimic nu ar mai avea valoarea pe care noi am învățat s-o atribuim oricărui oricât de mărunt lucru. Miza e chiar promisiunea unui nou început dat fiind de tocmai proaspătul sfârșit. Și mereu mă gândesc aşa, mă, ce dracu are aia sau ăla de plânge sau se bucură pentru niște lucruri mărunte? Dacă mâine crapă, asta e tot ce contează? O slujbă de rahat? O iubită ofticată pe viaţă? Sau ce? Ce contează? Și desigur, fiecare ar propriul său set de răspunsuri.

Plimbarea de dimineață

100_8518Îți poți da seama de cât de bine te vei simți la un restaurant, bar, cafenea, ceainărie sau altă bojdeucă de pierdut timpul și cât de tare își dă interesul personalul de acolo să se te simți bine, după cum arată baia, wc-ul sau cum s-o numi chestia aia. La baie începe și la baie se termină totul. Dacă nu există săpun, nu există hârtie igienică sau prosoape de șters pe mâini, dacă robinetul e luat de la vechituri și dulapul de la cineva care n-a mai avut nevoie de el, dacă oglinda n-a mai fost ștearsă de 2 săptămâni și miroase puternic a clor peste tot, fugi din restaurantul ăla cât încă ești sănătos.

De două sau de trei ori pe săptămână, ies cu Iris să descoperim locuri noi. Probabil că după ce se va încălzi vom ieși zilnic. Nu prea ai ce locuri noi să descoperi prin Medgidia, dar e posibil totuși, căci medgidioții încearcă afaceri după afaceri. Afaceri care nu merg, ei nu înțeleg de ce, pentru că ei în sine nu se consideră o cauză pierdută, se pricep la toate și mai ales refuză să cedeze. E bine să fii uneori încăpățânat ca un catâr.

Pentru mine e important să ieșim și să-mi organizez treburile sub privirile ei. Piață, facturi, căutat cursuri, vrea la balet, de exemplu…  ne dăm în leagănele sinistre din parcul central, care scârțâie mai ceva ca în filmul The Massachusetts Chainsaw Massacre, drept pentru care lipsesc cu desăvârșire copiii din acel parc. 5 sau maxim 10 minute, mai mult nu rezistăm. Au ajuns în halul ăla din cauza unor adolescente obeze care și-au legănat șuncile pe-acolo, într-un delir anevoios de flirt cu cocalarii orașului. Nu s-a gândit nimeni să le atragă atenția, ele nici atât nu s-au simțit. Îți poți da seama de asta după cojile de semințe de sub scăunelele leagănelor pentru copii.

S-a deschis un nou club pentru copii. Se numește Clubul lui Mickey Mouse. O mochetă și două mașini. Asta înseamnă la unii crearea unui club. Și nici nu cred că au voie să folosească un nume deja branduit. Intrarea: 10 lei. În caz că n-ai covor cu mașinuțe acasă, poate merită să dai 10 lei să ți se tăvălească puștiul sau puștoaica pe jos. În caz că ai, și nu cunosc pe nimeni care n-are,  intrarea aia pe bani e nesimțire curată. Evident, nici urmă de Mickey, sau măcar un ratat pe post de mascotă. Peste trei luni în locul acela sunt sigură că se vor muta chinezii sau vreun Dragon Mart ceva, că Cinematograful s-a transformat tot într-o mare chinezărie. Ori, ăștia cu clubul lui Pește Prăjit vor vinde covorul să-și plătească chiria.

Azi am încercat Zet Mall ultimul etaj, la recomandarea maică-mii. “Măcar acolo au și un tobogan și nu se plătește intrarea”. Am înțeles de ce. Ar fi fost chiar culmea să mai plătești intrare la cât de prost se gătește acolo. Nici n-am intrat bine, că tipa de la bar – e un bar, în spatele lui se servește șaorma la farfurie – a tras un țignal de bun venit: “Să descălțați copilul dacă vrea în tobogan!!!” Asta se crede acasă la ea, obicei turcesc preluat de toți cei care au adus de-acasă, ca zestre, covoare persane. Cauza reală este, de fapt, că putorile alea nu vor să șteargă toboganul de urme de tălpi, deși au doar maxim 4 vizite de mame cu copii acolo și asta în zilele călduroase, care până acum au cam lipsit cu desăvârșire.

044Copilul n-a mai vrut, e sensibil la țipete. Mi-a zis: “lasă că nu mă mai urc”. Ei bine, dacă tot am urcat 3 etaje degeaba și tobogan n-am mai servit, măcar să luăm o șaorma de-aia explodată la farfurie, sperând ca va avea un gust aproximativ la fel cu cea din City Mall. După juma de oră de căscat ochii pe pereți (uite vrăjitoarea, uite păianjenul, uite scorpionul, uite libelula… a, uite-l și pe Shrek, și piticii din grădină, și peștii din acvariu cu apa lor care n-a mai fost schimbată de la Crăciun) vine și șaorma. Arată ca-n poza de vi-am pus-o. Roșii fleșcăite, varză cât pentru o cireadă de vaci și castraveți murați, să fie acolo. Roși cu castraveți murați să mănânce ele, la mama lor acasă. Șaorma era piept de pui la grătar. Și cola era cola. Baia era dezastru, vezi descrierea de mai sus. Așa că am lăsat lipia, varza, roșiile și ketchupul în farfurie.

Ne-am întors tot pe jos, încet-încet, cu o sacoșă încărcată de ceapă verde, ridichi și salată verde, luate de la o piețăreasă care, mai că nu ne-a dărâmat în întâmpinarea următorilor clienți ce voiau foi de viță murată.

Nu știu ce-i cu orașul ăsta de devine din ce în ce mai nesimțit. Dar nu ne lăsăm, mai mergem și mâine în recunoaștere. Ne place să observăm și pe urmă să comentăm ce-am văzut în drum spre casă, când ne ies în cale toți buboșii și ologii, iar Iris strigă în gura mare: “uite, ce urât! uite, ce bubos! uite, iar un om fără picior! ce de oameni care n-au ascultat de mămicile lor!”

N-o trag de mână și nici n-o apostrofez. O las să se exprime cât de liber se poate, așa mamă denaturată sunt!

Cărțile lunii februarie

100_8545Avînd în vedere ultimele două luni (pe care le-am vrut super-organizate, asta însemnînd că mi-am dorit un ritm mai susținut, în ceea ce privește lecturile mele), singurul lucru pe care am reușit să-l fac a fost să-mi dau iar peste cap toată programarea. Așa că în momentul de față cel mai înțelept ar fi să-mi reconsider ritmul de a citi cărțile, plus o marjă de timp pentru cărțile care apar din neant și vor neapărat să fie citite de mine.

De fapt, motivul pentru care mi-am făcut un plan de lectură a fost pentru că n-am avut niciodată unul, nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi fac unul (pînă în decembrie, cînd te-apucă din senin cite o nebunie) și am vrut să văd dacă sunt în stare să mă țin de unul. Ei bine, nu sunt.

Iată ce-am citit în februarie:

  1. “Vindecare și recuperare” a lui David R. Hawkins (care era pe lista din ianuarie) mi-a luat cel mai mult timp. În mare pentru că este o carte consistentă, în genul tuturor cărților apărute la editura mea de suflet, Cartea Daath, dar și pentru că de cele mai multe ori am citit de două sau chiar de trei ori unele pasaje, tocmai pentru a le fixa mai bine în memorie. Oh, sigur, dacă ar fi să fac un scurt rezumat al acestei cărți ar fi acesta, tot prin gura psihiatrului Hawkins: “Cui îi pasă de fapte? Ele nu înseamnă nimic în și prin sine. Ceea ce contează este reacția emoțională la acestea”. Dar ca să treci prin vindecare, apoi prin recuperare, trebuie să treci mai întîi prin înțelegerea emoțiilor, fie că ele au fost provocate de o mare tragedie sau o ruptură sau un divorț. Gestionarea emoțiilor te poate salva de la multe boli care fac ravagii într-un trup cu care majoritatea oamenilor se confundă. Ce legătură există între energie, boli, trup, minte și spirit și cît de logice sunt lucrurile în Universul emoțiilor puteți afla studiind cartea doctorului psihiatru Hawkins. Vă dau un singur exemplu: hipoglicemia funcțională este cauza frecventă a conflictelor maritale sau sociale, a neînțelegerilor familiale și a tulburărilor de comportament. Merită investigată fie și ca element ce contribuie în toate tulburările emoționale. Mulți dintre cei care au rămas nediagnostigați au sfârșit în închisoare sau au fost condamnați pentru atentate și acte de violență. Multe din închisori ar fi depopulate dacă cei care își fac veacul pe-acolo și multe divorțuri ar fi evitate dacă cei implicați în astfel de procese ar fi mîncat mai puține dulciuri la viața lor.
  2. “Gesturile care vă vor schimba viața” – a lui Joseph Messinger. Fără să vreau sau inconștient folosesc deja unele gesturi care presupun că vin din tabieturi bine înrădăcinate. Probabil că de aceea nici nu m-am grăbit să termin cartea asta, care se înscrie în cele de dezvoltare personală. Că te tot dezvolți personal și te tot pregătești pentru ceva, nu știi nici tu pentru ce, dar contul din bancă tot sfios. Dar totuși nu trec mai departe pînă nu vă las un sfat prețios din cartea asta, pe care-l aplic de vreo 6 ani și în viața mea, încă de cînd nu exista tomul ăsta în biblioteca mea. E posibil să fie și multe prostii în cartea lui Messinger, dar ce-o să scriu mai departe chiar funcționează. Cel puțin pentru mine. “Cea mai bună metodă de a gestiona timpul este să nu te grăbești. Oamenii grăbiți să-și rezolve problemele sunt candidați ideali pentru migrene frontale și foarte proști manageri ai timpului lor.” Da, ăștia și cei care nu anticipează unele scenarii, probleme sau situații de viață. Anyway, puțină psihologie nu strică în viața nimănui.
  3. 100_8548O carte care nu era pe lista mea, dar care mi-a aterizat în mînă, pentru că o fostă colegă de redacție mi-a lăsat cu limbă de plecare să returnez cartea amicului Enache. Și dacă tot a ajuns la mine, am și citit-o. “Cărțile care ne-au făcut oameni” – sub îndrumarea lui Dan C. Mihăilescu. Vreo 20 de scriitori fac o listă de cărți care i-au impresionat în copilăria sau adolescența lor, cele pe care le-au descoperit, felul în care le-a cizelat caracterul, gustul pentru lectură și chiar pentru oameni. Cea care și-a luat rolul în serios aici și care a dat mai mult decît o listă de cărți, ci și o stare de a ființa prin universul lecturii, este Ana Blandiana, iar cel care și-a tratat o astfel de temă la modul cel mai superficial a fost Victor Rebengiuc. Chiar aveam pretenții de la un actor de calibrul lui. Concluzia i-o las lui Andrei Pleșu care zice ”a recomanda o carte este un act de maximă răspundere și de mare intimitate. Solemnitățile pedagogice, ca și neglijența frivolă, pot strica minți, caractere și vieți”. A, dar totuși m-a distrat că pe copertă sub numele lui Dan C. Mihăilescu apare funcția de editor. Really, man? Chiar atît de în serios te iei?
  4. “Forța. Miracole– a lui Stuart Wilde, nici aceasta nu era pe nici o listă, dar mi-a picat în mînă și m-am lăsat dusă de val și de această dată. Cred în faptul că unele cărți apar în calea mea deloc întîmplător. Atunci cînd am nevoie de ele, atunci cînd caut răspuns la o întrebare sau mai multe. Așa s-a întîmplat și cu aceasta. Poate că chiar am și chemat-o și a venit singură la mine. De la o vreme exist într-o bulă de magie în care total pare, și chiar este, posibil.
  5. Din regula nici o lună fără poezie, februarie a aparținut cărții “Contrasecunde” a Iuliei Pană, o femeie extraordinară, pe care am avut plăcerea s-o cunosc și să-mpărțim cîteva cafele, două emisiuni tv și cîteva țigări aprinse de la aceeași brichetă. Poate și cîțiva prieteni comuni. Chiar ar fi fost păcat să nu ne-ntîlnim în viața asta. O citesc pentru că-i ador spiritul și poveștile “ca niște fluturi de hîrtie în întunericul alb ca un halat de spital” (Blue sky, blue sky – preferata mea din volumul acesta)
  6. Am terminat și “Bartleby and Co.”, cartea unui scriitor spaniol, Enrique Vila-Matas, ale cărui scrieri le iubesc din 2006, de cînd am citit „Parisul nu are sfîrșit”. Iar după ce-am citit despre acei Bartleby, cum sunt numiți scriitorii care s-au hotărît să nu scrie, sau să nu mai scrie, mi-am adus aminte de ce-mi place atît de mult Vila-Matas. “Bartleby and Co.” este un fel de “manuel de bibliographie des libres jamais publiés ni même écrits”, scriitorul cochetînd cu ideea de a îngroșa și el rîndurile acestor scriitori negativi, care și-au conceput cărțile doar în minte sau care s-au lăsat brusc de scris, fără să dea explicații de ce, invadînd cu tăcerea lor “răsunătoare” istoria scrisului. În timp ce citeam cartea, am avut un flashback in time, cînd Mireille mi-a spus ceva de genul: “tu, zully, ori o să bubui literatura română, ori o să te lași de scris”. Deși nu concepeam atunci ca fiind posibilă a doua variantă, acum îmi sunt egale ambele variante.

100_8543Ce va fi în luna martie, Dumnezeu știe! Am rămas setată pe ritmul pe care-l aveam acum 10 ani, cînd citeam o carte la 2-3 zile, în funcție de grosimea ei. Se pare că acum, cu noile responsabilități și roluri de jucat din viața mea, sunt norocoasă dacă apuc să studiez 4-5 cărți pe lună. Și iată, chiar azi am primit din Spania o nouă carte, cu cea mai frumoasă dedicație pe care am primit-o vreodată de la o prietenă, așa că s-ar putea s-o înghesui pe lista de martie, în condițiile în care n-am citit nici măcar 3 sferturi din cea din februarie și mai am vreo 4 restanțe din ianuarie. Cartea (“Călătoria inimii. Calea iubirii conștiente”) pătată de cafeaua pe care, probabil, a vărsat-o într-o zi (ea sau altcineva, căci din cîte știu, ea nu bea așa ceva și nici măcar eu n-am reușit s-o convertesc de la ceai la cafea) este de la Mayra cu care am de recuperat vreo 6 ani de tăcere. Într-o zi, m-am trezit pur și simplu că-i scriu, pentru că, prin reducere la absurd, mi-am dat seama că am fi niște mari fraiere dacă am da cu piciorul prieteniei noastre, mai ales că am mers mult pe jos amîndouă în cinstea ei (cam vreo 900 de km așa).

Și ca s-o parafrazez pe Iulia Pană care spune într-un titlu “Poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise” aș pune ca slogan motivant pentru martie “Cărțile bat din picioare poruncesc să fie citite”.