Dintr-o sută de probabilități

red redAcum vreo lună am fost la o petrecere-aniversară, una din acelea la care trebuie să urli ca să te faci auzit, ca mai apoi să renunți și să zâmbești tâmp la toată lumea. Apoi te uiți în jur, vezi că, de fapt, toată lumea e la fel tâmpă sau resemnată că nu va reuși să schimbe două fraze legate cu nimeni, așa că te relaxezi și cazi în starea de observator cuminte. Fază la care, spre miezul nopții, fix ca Cenușăreasa, m-am decis să plec spre casa verișoară-mii care mă găzduia în noaptea aceea. (Petrecerea era în Constanța, iar după ora 20.30 autobuze spre Medgidia nu mai există).

Astfel că am coborât cu Ducesa pe la miezul nopții să ne luăm taxi-urile care ne duceau spre casele noastre. Vinerea oricum e o zi foarte plină pentru mine și deja simțeam că e prea mult. Nu-mi plăcuse localul “O seară la Constanța” (oamenii ăștia nu s-au chinuit nici măcar să-i găsească un nume restaurantului) și nu-mi plăcuseră nici lăutarii ofiliți care-mi spărseseră timpanele, așa că abia așteptam să dispar cu taxiul în noapte.

Am ieșit pe colț, în aerul foarte rece al nopții, și-am așteptat să vină al doilea taxi, căci Ducesa plecase deja. Tocmai bine să văd că de pe o stradă perpendiculară o altă mașină iese în viteză, mai să intre în taxiul meu care tocmai se hotărâse să apară. Șoferul a tras de volan, a făcut o buclă, s-a redresat și a oprit în fața mea. Celălalt nici măcar nu s-a oprit să vadă dacă e toată lumea în regulă. Am avut o ezitare și mi-a trecut prin gând că poate ar fi mai bine să mă-ntorc la petrecerea mea nereușită (mă rog, din punctul meu de vedere nereușită, alții s-or fi distrat). Frigul, oboseala și dorința de a pleca de-acolo cât mai repede m-au împins însă în taxi.

Două străzi mai încolo, pe o altă stradă perpendiculară, într-o nouă răscruce de drumuri, chiar în fața noastră, adică la 25 de m, unui alt șofer îi fac explozie cauciucurile și intră în alte două mașini, boțindu-le. Dacă eram zece secunde mai în față, sau 5 secunde, nu știu exact, dar o chestiune de câteva secunde oricum, am fi fost în plin accident rutier și poate că aș fi scris acum de pe un pat împuțit de spital.

Am vrut să mă dau jos din taxiul ăla și de data asta chiar să mă întorc la petrecerea unde colegii mei se îmbătaseră destul cât să devină simpatici și să fiu martora unor dramolete, dacă nu aș fi avut siguranța că ce-a fost mai rău a trecut, fără să mi se fi întâmplat nimic, slavă Universului, Domnului și lui Allah. Cred că și șoferul taxi-ului a fost puțin bulversat, căci a existat un moment de tăcere ca o coardă de-aia întinsă prea tare, gata să plesnească, până ne-am intersectat de data asta cu o mașină Smurd care se ducea întins spre acel accident, ciocnire, tamponare destul de gravă, după câte am văzut, și-atunci ni s-au dezlegat limbile. Am început să discutăm banalități ca între doi oameni care nu se cunosc, dar care tocmai au fost puși în situația de a scăpa, ca prin urechile acului, de două accidente rutiere la un interval de 30 sau 40 de secunde.

***

Săptămâna trecută citesc pe autobuzul de pe navetă următoarele: “Atunci când se ciocnesc două mașini, evenimentul are un model energetic metafizic. Ambii șoferi s-au adus singuri până la acel punct din timp și spațiu, prin propriile lor manifestări, sentimente, echilibre și dezechilibre emoționale: experiența are putere. Coliziunea, rănile și distrugerile au o oscilație care vibrează, o viteză metafizică efectivă într-o milionime de secundă. Același lucru este valabil pentru corpul tău și pentru viața ta. Totalitatea sa are un nivel al vibrațiilor care urcă și coboară în funcție de dispoziția ta, de starea ta fizică și de măsura în care-ți aperi energia. Hai să ziem, într-un caz ipotetic, că omul de pe stradă are o scară medie a vibrațiilor de 18 000 – 24 000 de vibrații de milionime de secundă. Atunci când această energie este puternică, domeniul vibrațiilor sale se află în jurul lui 24 000, când este scăzută, poate să descrească la 18 000 de cicli. În limitele acestei scale sau benzi, există milioane peste milioane de modele de probabilitate sau evenimente care au aceeași frecvență a vibrațiilor. (…) De aceea, dacă un acident de mașină are o viteză metafizică a vibrațiilor de vreo 18 000 cicli pe microsecundă, iar energia ta oscilează în sus și-n jos între 18 000 și 24 000 de cicli, urmează că accidentul de mașină reprezintă o posibilitate în cadrul destinului tău. Este unul dintre lucrurile care se pot întâmpla, dar atâta vreme cât îți menții energia ta la un nivel ridicat, el nu va avea loc niciodată. Odată ce-ți lași energia să scadă, șansele tale de a avea ghinion cresc dramatic. Desigur că nu e o chestiune de noroc, ci este legată de faptul că energia ta este compatibilă, în acea clipă, cu energia unui accident de mașină.” (Stuart Wilde, Forța. Miracole)

flower powerPoate că am găsit răspunsul ăsta, pentru că chiar m-a frământat ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Vreo 3 săptămâni m-am tot gândit la asta și ca de fiecare dată când mă frământă ceva, aștept să apară și răspunsul, fie într-un paragraf de carte, care nici măcar nu e pe lista mea de lecturi, fie prin replica unui film la care nici măcar nu sunt atentă, fie prin gura unui prieten cu care n-am mai vorbit demult. O explicație logică pentru situațiile în care mă nimeresc martoră sau observatoare.

Ce se întâmpla dacă șoferul taxiului meu nu s-ar fi oprit să-și tragă sufletul după prima ciocnire evitată? Cât să fi stat așa, 10 sec.? 30? 40 sec? Nu știu, dar suficiente cât să evite un al doilea accident mai grav. Și de ce trebuia să fiu martoră la astfel de lucruri în noaptea aceea? M-am gândit inclusiv la pneurile explodate ale celuilalt și cât deranj pentru că nu le-a controlot. Sau poate că cineva a aruncat o sticlă pe stradă, iar cioburile i-au spart cauciucurile. Cineva care n-are nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat în urma gestului său de a arunca sticla pe un drum circulat. M-am gândit la cât de legați suntem unii de alții, fără să ne cunoaștem între noi, și cât de legați suntem unii de alții, mai ales că ne cunoaștem sau avem impresia că ne cunoaștem. Mi-am făcut o mie de scenarii, în plus de asta am realizat că în mod normal acesta e genul de petreceri la care nu m-aș duce nici să mă plătești, dar că mi-am dorit atunci să rămân tocmai ca să pălăvrăgesc cu niște oameni pe care-i văd foarte rar și… ciuciu.

Îi povestesc toate acestea Nanei aseară la telefon. Ea are alte explicații. Din când în când vorbim despre astfel de lucruri, iar ea are interpretări mult mai experimentate în domeniul acesta fascinant al energiilor și al frecvențelor. Îmi spune că e un avertisment. Că tot ce ține de mijloace de transport ține de calea spirituală.

Avertisment că ce? Great, alte săptămâni în care mintea mea o să pună un catralion de întrebări.

Advertisements

Cărțile lunii ianuarie

10931296_404464099729830_6275908952496258485_nBineînțeles că luna ianuarie a fost compromisă din mai multe motive. Nu-mi mai aduc aminte care, știu doar că mi-a fost somn tot timpul și n-am avut chef de nimic. Am reușit cu chiu cu vai să termin câteva din cărțile de pe listă și am dormit mult ca un urs în mijlocul hibernării sale.

Agatha Christie și blestemul intrigilor polițiste

Enciclopedia Britanica îi dedică Agathei Christie numai 42 de rânduri (în timp ce lui Chesterton un dublu număr de pagini, iar lui Conan Doyle triplu). E un simptom. În timp ce marile elite intelectuale nu o bagă în seamă tocmai pe “Regina Crimei”, milioane de cititori de toate rasele din toate colțurile lumii continuă să-i cumpere cărțile traduse în mai toate limbile pământului. A ajuns la minunatul record de 2 miliarde de exemplare vândute, iar faima ei continuă să crească deși a trecut în neființă de mai bine de 38 de ani. Guinness Book, cartea recordurilor, o listează ca pe cea mai bine vândută autoare din toate timpurile. A fost tradusă în 103 limbi, deținând astfel un alt record, cel al celui mai tradus scriitor din toate timpurile.

Această maestră a suspansului mai deține un record: piesa sa de teatru “Capcana de șoareci” a fost jucată în Londra fără întrerupere timp de 24 de ani. Că le place sau nu, existențialiștilor din altă cultură, Christie personifică azi chintesența poporului englez, ca și Charlie Chaplin sau Churchill și ca toți ceilalți a căror figură a fost duplicată în Muzeul Figurilor de Ceară al lui Madam Tussaud, iar numele său strălucește printre cele mai mari doamne ale Imperiului Britanic.

Între 1920 și 1975 au ieșit de pe tastele mașinii sale de scris au ieșit 77 de romane polițiste, 5 nuvele, 5 colecții de povestiri, câteva piese de teatro și două autobiografii. Agatha Christie, spre deosebire de colega sa de generație Dorothy Sayers, pare că nu s-a lăsat niciodată de imaginat intrigi polițiste și că imaginația ei nu a luat pauză niciodată.

Printre altele însă, profilul său uman este departe de a fi descifrabil – dac-ar fi numai să ne amintim subita ei dispariție de 11 zile – și, pe bună dreptate, unul dintre biografii ei mai puțin cunoscuți, Gwen Robbins, și-a intitulat una dintre lucrări “Misterul Agathei Christie”. O anecdotă care i-a sporit legenda ilustrează cât de fragilă era încrederea ei în sine și cât de mare timiditatea: în 1962, când era deja o glorie națională, ar fi trebuit să se cazezela Hotel Savoy din Londra unde era invitată să celebreze, alături de actori și regizori, 10 ani de la prima reprezentație a piesei “Capcana de șoareci”. Se pare că portarul i-a interzis accesul, iar Agatha, în loc să protesteze, s-a întors ascultătoare de unde a venit. Noua generație de scriitorașe din ziua de azi ar fi spart ușa hotelului, ar fi făcut scandalul de cuviință și-apoi ar fi scris pagini inutile cu muie și sloboz de atâta nedreptate câte au putut să înghită, săracele de ele. Cu duhul. Și spiritul.

100_8439Am terminat Caietele secrete ale Agathei, nu și Autobiografia (am luat-o de la capăt, deși ajunsesem acum câțiva ani pe la pagina 300 și ceva).

“A creat doi detectivi deveniți celebri, ceea ce nu a mai izbutit nici un scriitor de ficíune polițistă. În perioada ei de avânt ritmul publicării abia dacă putea ține pasul cu ritmul creativității ei; în 1934 au apărut pe piață patru cărți polițiste și una semnată Mary Westmacott – pseudonimul sub care a scris șase romane de altă factură, publicate între 1930 și 1956. Acest ritm remarcabil este unul dintre factorii succesului de care s-a bucurat. Poți citi în fiecare lună un alt titlu Christie, vreme de aproape 7 ani, iar apoi le poți lua de la capăt fără probleme, încredințat că pe primele le vei fi uitat deja. De asemenea, poți vedea câte o altă dramatizare după cărțile ei în fiecare lună, timp de doi ani. Foarte puțini scriitori, indiferent de genul literar abordat, i-au egalat recordul.”

Antologia de poezie turcă am dat-o gata, fără să fiu dată pe spate de nu știu ce versuri. Mai mult m-au interesat viețile poeților… unele se pierd în legendă, ca cea a lui Yunus Emre, de pildă. Necatî are un vers mișto “În afară de vînt nimeni nu-i să mă-ngroape”. Fuzulî a dedicat mesniviuri și beituri sultanilor, șahilor și padișahilor, a scris în limba arabă, persană și turcă versuri gen “Mi-e dor de gura ta cum doresc sfinții Kevserul”, adică apa din rai, fază la care mi-amintesc că am o verișoară pe care o cheamă Kevser și-o sun și-o întreb: tu știai că ești apă de rai? și aia îmi răspunde, eeee, sunt un căcat. Mai spune ceva dacă poți. Mai sunt și poeți cu destine tragice, Nef`î de exemplu a fost protejat de sultanul Murad al IV-lea, dar tot din porunca lui spânzurat în 1635. O lume în care poeții erau învățații vremii, știau 4-5 limbi străine în care se exprimau cu ușurință și care deveneau sfătuitorii de bază ai șahilor și padișahilor. Vedeți vreun poet de curte în ziua de azi sfătuind-o pe madam Udrea sau nenea Traian? Da. știu, exagerez.

Cu ochii în patru a lui William Boyd s-a dovedit a fi o tâmpenie. (cică premiul Costa pentru cel mai bun roman al anului). Nici nu vreau să-mi imaginez cum erau celelalte înscrise în concurs.

Te port în gând a egiptencei Ahdaf Soueif, un autor cu potențial, dar cu concentrare minimă, așa niște istorii dezlânate și neterminate n-am mai citit… niciodată. Lipsesc linkurile de legătură între personaje, când scrie la persoana a 2-a când la persoana 1, uneori pe aceeași pagină, dacă se poate să ghicești tu ce se întâmplă. Un stil ciudat, cu oameni care pleacă din Egipt, ajung la Londra, de-acolo pleacă la Maroco, nu se știe de ce, ca să-i găsim prin Arabia Saudită, iar nu se știe de ce. brrrr…. impresia de carte nelucrată, bineînțeles, dacă citești coperta 4, nu s-a mai născut demult așa autor. Iată: “Povestirile lui Ahdaf Soueif se remarcă prin descrierile pitorești și dialogurile foarte bine construite”, numai că-s cam rare.

În plus de ce nu era pe listă, am citit vol 2 din Noi în secolul XXI, unde două spirite-prietene își dau mâna între aceleași coperte: Daniela Maria Marin și Daria Gănescu. Despre cartea aceasta trebuie să vorbesc separat. Sper luna asta, dacă mă mobilizez și scap de starea de somnolență…

Restul de necitite au fost reportate pentru februarie. De parcă n-aș avea și în februarie o grămadă, plus că s-au mai adăugat câteva…

Total pagini citite: 986