Cărțile lunii noiembrie

100_8152O lună destul de săracă în profunzimi, n-am terminat din cărțile începute în luna octombrie decît “Cadavrul din bibliotecă” al Agathei Christie, restul rămîn pentru decembrie. În schimb am recitit două, semn că cel puțin în materie de lectură am mofturi lunare.

  1. În “Despărțirile noastre” a lui David Foenkinos avem povestea unui cuplu care mai mult se hrănește din absența celuilalt decît din prezență. Din diverse motive stupide, doi iubiți se despart mai mult decît se iubesc. “Ce mult ne-am despărțit!” spune la un moment dat protagonistul-narator, care, deși scrie la persoana 1, cum e tendința ultimilor 15 ani mai ales, recunoaște într-un interviu că este “incapabil să se inspire din realitatea propriei vieți”, un lucru cam greu de crezut à mon avis.

Ca orice francez care se respectă, subiectul predilect al cărților sale este iubirea, bineînțeles. De la romanul “Potențialul erotic al soției mele“ (un succes al colecției ”Cartea de pe noptieră” pînă la scenariile și adaptările pentru teatru, pînă chiar și la textele sale din triologia “Pourquoi tant d`amour?” (De ce atîta dragoste?) care e totuși o bandă desenată și trecînd prin “Despărțirile noastre”, scriitorul de doar 40 de ani aduce mereu în prim plan iubirea. Și o face la modul absurd, tandru, uneori cinic, de cele mai multe ori nostalgic, dar nerenunțînd niciodată la bruma de suprarealism, atît de prezentă în orice relație.  „Nu mă mai confruntasem niciodată cu o asemenea situație. Să trebuiască să stau să ascult asemenea tîmpenii în numele iubirii”, spune personajul Fritz într-un moment de luciditate.

Și mi-a mai plăcut descrierea iubitei regăsite, care devine amantă. „În rîsul ei era cu adevărat încercarea de a supraviețui, în excentricitățile ei bruște, la limita nebuniei, o vedeam parcă înfigînd adînc un cuțit în prezent, ca să-l țină în loc”.

O carte care trezește nostalgii, mai ales celor care mai mult s-au despărțit decît au iubit.

  1. “Către zero” – Agatha Christie

Ar fi putut fi una dintre cărțile bune ale Agathei, mi-a plăcut pentru felul în care a mînuit întîmplările pînă la punctul zero cînd explodează toate. Păcat de final. Cam tras de păr, ca și cum Agatha s-ar fi plictisit să mai scrie la ea, la carte, și să caute soluții. Ori exact finalul unei cărți e cel mai important, un deznodămînt de telenovelă strică toată construcția. E ca și cum ai muncit degeaba să menții suspansul.

  1. “Cadavrul din bibliotecă” – Agatha Christie

Varianțiuni pe aceeași temă. Toată lumea e suspectă, numai unu poate fi criminalul. De data asta am făcut cunoștință cu miss Marple, un fel de Angela Lansbury în “Murder, she wrote”, dar ceva mai puțin cultă, mai băgăcioasă și mai puțin simpatică. O babă enervantă pe scurt, care vorbește în dodii, și te aștepți să găsească soluția doar prin puterea minții ei, o minte mai antrenantă decît a unui polițist de cursă lungă. Îl prefer pe Hercule Poirot. În orice caz, cred că mi-am făcut norma de Agatha Christie pe anul ăsta.

  1. “America” – Franz Kafka

Cred că am și făcut recenzia la America lui Kafka, dar nu mai țin minte dacă pe blogul ăsta sau pe Mala Hierba și mi-e cam lene s-o caut.

Ne citim în decembrie. O să fie o lună mai erotică așa, din pdv al lecturii. Sau nu.

Comments are closed.