Când mai puțin înseamnă mai mult…

10409728_809793119056322_5054188509609518348_nAm început 2014 cu două slujbe (ambele solicitante), trei, dacă stau să mă gândesc mai bine (cum am putut uita de Caravana care mă ducea unde se nimereau telefoanele?) și o navetă de 120 de km pe zi (asta dacă nu cumva se adăugau pe săptămână filmările prin vreun cătun din Dobrogea). Erau zile când îmi vedeam copilul dimineața, înainte de a se trezi și noaptea când dormea. Adică aproape deloc.

14 ore de franceză pe săptămână, 4 nopți la rând emisiunea cu Telefonul de noapte, Caravana pomenită mai sus, mereu în continuă căutare de subiecte, mereu cu mintea în priză, mereu documentându-mă pentru ceva. Luni de zile n-am avut momente de stat cu ochii pe geam pentru o mini-relaxare mentală. Poate că dacă aș fi avut măcar un astfel de moment mi-aș fi dat seama că nu sunt super hero, dar nu mi-am permis luxul ăsta. Mai apoi, exact la prima pauză mai lungă s-a produs declicul. Dar până atunci…

Exact când mi-era lumea mai dragă sunau telefoanele, eram tot timpul în căutarea unui pix ca să notez ceva, un alt număr de telefon, o nouă destinație, un nou subiect, o idee sau o nemulțumire (a celor din jur). Mie, care urăsc să vorbesc la telefon, mi s-a dat să duc pedeapsa de a vorbi la telefon în timp ce mergeam, în timpul pauzelor dintre orele de școală, în timp ce eram la baie, în autobuze, în emisiunea Telefonul de noapte și în timp ce mergeam pe stradă. Uneori telefonul mai suna când mă puneam la masă să mănânc sau când mă trânteam în pat să dorm dracu și eu. Dormeam 3-4 ore pe noapte. Când nu vorbeam la telefon corectam lucrări sau în sfârșit citeam și eu cartea aia pe care mi-o comandasem la elefant. De obicei în autobuz, dacă nu adormeam până la una dintre destinații.

Telefonul de serviciu o luase la un moment dat razna și nu mai voia să salveze people în el, contacte cum ar veni. Cred c-ar fi vrut mai degrabă să vomite. O dată la două săptămâni trebuia să curăț mesageria că era plină până la refuz. Pe lângă asta, alte 4 agende pline cu detalii, numere de telefon, liste de cumpărături, alergături. În urma tuturor acestor chestii, am rămas cu abilitatea de a mă machia în timp record de 5 minute și a mă concentra să mă relaxez cu 10 min înainte de o transmisiune în direct. Dacă credeți că a contat pentru cineva toată această avalanșă de întâmplări pe repede înainte și organizări la minut, vă înșelați.

Starea aceea de agitație interioară am ținut-o sub control, pentru că nu-mi permiteam nici luxul de a mă enerva. Orice enervare m-ar fi costat alt timp. N-o mai lungesc, oricum, v-ați prins de idee.

Lucrurile au început să se mai relaxeze (dar nu prea mult) după ce sezonul 1 din Telefonul de noapte s-a încheiat (mai 2014), și nici nu va mai fi un sezon 2, din lipsă de fonduri, dar am trecut pe producție și la jumătatea lui iunie, copiii au luat vacanță. Deci ceva timp și pentru mine a început să se întrezărească pe ici pe colo, dar nu prea mult. Aș fi vrut să-mi dau titularizarea în învățământ, dar n-am avut timp să-mi depun dosarul la ISJ, darămite să-nvăț. Dar măcar scăpasem de grija machiatului dinainte de emisie și de căratul truselor de machiaj, plăci de păr, perii și alte accesorii. În fața camerelor nu trebuie să arăți neapărat ca nașa mare de la nuntă, dar publicul (presupunând că există unul la ora aia) nu cred că are chef să vadă un realizator obosit, chiar dacă emisiunea începe la 11 noaptea. Așa că făceam și eu ce puteam. Exact când începuse să prindă cheag (emisiunea), s-a închis taraba, spre marea mea mulțumire, niciodată rostită cu voce tare. Aș putea spune o dublă mulțumire, că mi s-a dat ocazia să mă fac de râs de atâtea ori în direct și nu de puține ori chiar am făcut-o.

Din iulie mi s-a dublat timpul de navetă, pentru c-a dispărut mașina de noapte, pe motivul… economii la buget. Am înțeles și asta, gândindu-mă că de cealaltă parte a baricadei trebuie să fie mai greu. Și deși a fost perioada în care am simțit că mi se cam apropie burn-out-ul, am continuat cu 5-6 ore pierdute pe drum. Nici acum n-am avut motive să mă plâng, pentru că a fost și perioada în care am citit mai mult ca de obicei. Privind în jur însă, după ce-mi ridicam nasul din lumile închipuite de alții, îi vedeam pe unii dădeau din colț în colț sau, pentru a se proteja de invazia asta de informații continue și puhoiul de știri negative, și spuneau atât de lejer “nu” sau te trimiteau în altă parte.

cest la vie“Nu pot, îmi protejez gâtul”

“Nu pot, nu știu să citesc numele ăsta, darămite toate celelalte nume”

“Mi s-a spus că nu e urgent”

“Sunt la dentist”

“Am plecat la munte”

“Nu eu, celălalt” sau dacă era în interesul lui “Eu, nu ăla”

Cred că peste tot e la fel. Cred că din când în când trebuie să-nveți să spui nu, mai ales atunci când nu e treaba ta să faci un lucru pentru care e angajat altcineva. Este obligatoriu să zici nu, în acest caz. În fine, până la sfârșitul anului am învățat să spun nu se mai poate. S-a simțit diferența mai întâi seara când am început să vin acasă mai devreme și am prins suficient timp cu fata mea cât să-i spun și povestea de noapte bună.

Apoi, după un alt “NU se mai poate”, din octombrie mi-am făcut timp și pentru mic-dejunuri și pregătirile de iarnă.

Stați cuminți, nu mi-am făcut vilă după anul ăsta nebun, dar, cel puțin, o să am timp pentru lucrurile care contează.

Asta înseamnă…

1.    Mai mult spațiu alb în calendar și mai puține agende de scris, în care să notez lucrurile simple pe care nu trebuie să le uit, de exemplu să-mi plătesc telefonul. Din ianuarie voi rămâne cu un singur telefon, anyway. În orice caz îmi voi suna mai mult prietenii. În loc să mă forțez să fac totul, voi face mai puțin. Mult mai puțin.

  1. Focus pe experiențe creative— uite, de pildă, mi-ar plăcea să gătesc mai mult, să fac prăjituri mai multe și mai bune, sau să redecorez casa. Sau să trimit coletele pentru prieteni la timp. Sau să stau pe plajă și să mă uit la formele norilor cu fiica mea. Mi-a lipsit enorm muzia anul ăsta. Voi da praful jos de pe mp3 și naveta va fi o plăcere, dacă va mai fi.
  2.  M-aș reapuca de jogging, înlocuind alergatul sau așteptatul după autobuze cu alergatul de bună voie.
  3. Sigur că dacă e timp, e happy reading și happy writing.
  4. Plus happy traveling, dacă vor fi bani.
  5. Alegând să fac mai puțin, aleg să mă conectez mai profund cu prietenii mei și cu oamenii pe care-i iubesc cel mai mult. Așa am recuperat în ultima lună o prietenă de care n-aveam timp să-mi fie dor și dacă n-aș fi făcut-o aș fi fost tristă, fără să știu, toată viața.

10565036_856656881052404_7380482477271050748_nSimt deja că timpul nu mai e atât de comprimat, că nu voi mai spune niciodată “am doar zece minute la dispoziție să mănânc ceva”, de obicei ce se nimerea. Aud cele mai dulci replici ale fetei mele și particip la jocurile ei, am ajuns la prima ei serbare, lucru ce înainte ar fi fost imposibil, și trimit, în sfârșit mailuri pentru interesul meu. Sau pentru că așa vreau. Am parte de momente de liniște în care pot reflecta la sufletul meu. Și tot așa, mai pot enumera niște lucruri interesante, dar vă las pe voi să reflectați la ale voastre. Poate că totul începe prin refuzul de a nu mai fi cu sufletul la gură, ci de a savura încet, cu porția, micile plăceri ale vieții.

Știu ce-mi doresc pentru 2015. Să fac mai puțin.
Pentru că mai puțin, uneori, înseamnă mai mult.

Cărțile lunii noiembrie

100_8152O lună destul de săracă în profunzimi, n-am terminat din cărțile începute în luna octombrie decît “Cadavrul din bibliotecă” al Agathei Christie, restul rămîn pentru decembrie. În schimb am recitit două, semn că cel puțin în materie de lectură am mofturi lunare.

  1. În “Despărțirile noastre” a lui David Foenkinos avem povestea unui cuplu care mai mult se hrănește din absența celuilalt decît din prezență. Din diverse motive stupide, doi iubiți se despart mai mult decît se iubesc. “Ce mult ne-am despărțit!” spune la un moment dat protagonistul-narator, care, deși scrie la persoana 1, cum e tendința ultimilor 15 ani mai ales, recunoaște într-un interviu că este “incapabil să se inspire din realitatea propriei vieți”, un lucru cam greu de crezut à mon avis.

Ca orice francez care se respectă, subiectul predilect al cărților sale este iubirea, bineînțeles. De la romanul “Potențialul erotic al soției mele“ (un succes al colecției ”Cartea de pe noptieră” pînă la scenariile și adaptările pentru teatru, pînă chiar și la textele sale din triologia “Pourquoi tant d`amour?” (De ce atîta dragoste?) care e totuși o bandă desenată și trecînd prin “Despărțirile noastre”, scriitorul de doar 40 de ani aduce mereu în prim plan iubirea. Și o face la modul absurd, tandru, uneori cinic, de cele mai multe ori nostalgic, dar nerenunțînd niciodată la bruma de suprarealism, atît de prezentă în orice relație.  „Nu mă mai confruntasem niciodată cu o asemenea situație. Să trebuiască să stau să ascult asemenea tîmpenii în numele iubirii”, spune personajul Fritz într-un moment de luciditate.

Și mi-a mai plăcut descrierea iubitei regăsite, care devine amantă. „În rîsul ei era cu adevărat încercarea de a supraviețui, în excentricitățile ei bruște, la limita nebuniei, o vedeam parcă înfigînd adînc un cuțit în prezent, ca să-l țină în loc”.

O carte care trezește nostalgii, mai ales celor care mai mult s-au despărțit decît au iubit.

  1. “Către zero” – Agatha Christie

Ar fi putut fi una dintre cărțile bune ale Agathei, mi-a plăcut pentru felul în care a mînuit întîmplările pînă la punctul zero cînd explodează toate. Păcat de final. Cam tras de păr, ca și cum Agatha s-ar fi plictisit să mai scrie la ea, la carte, și să caute soluții. Ori exact finalul unei cărți e cel mai important, un deznodămînt de telenovelă strică toată construcția. E ca și cum ai muncit degeaba să menții suspansul.

  1. “Cadavrul din bibliotecă” – Agatha Christie

Varianțiuni pe aceeași temă. Toată lumea e suspectă, numai unu poate fi criminalul. De data asta am făcut cunoștință cu miss Marple, un fel de Angela Lansbury în “Murder, she wrote”, dar ceva mai puțin cultă, mai băgăcioasă și mai puțin simpatică. O babă enervantă pe scurt, care vorbește în dodii, și te aștepți să găsească soluția doar prin puterea minții ei, o minte mai antrenantă decît a unui polițist de cursă lungă. Îl prefer pe Hercule Poirot. În orice caz, cred că mi-am făcut norma de Agatha Christie pe anul ăsta.

  1. “America” – Franz Kafka

Cred că am și făcut recenzia la America lui Kafka, dar nu mai țin minte dacă pe blogul ăsta sau pe Mala Hierba și mi-e cam lene s-o caut.

Ne citim în decembrie. O să fie o lună mai erotică așa, din pdv al lecturii. Sau nu.