Starea de bine

P2100872Acum 7 ani făceam niște teste SCIO, la îndemnul unei prietene, pe care apropo n-am mai văzut-o de 6 ani. Și nu mergeam dacă nu m-ar fi agățat cu replica “sunt niște analize pe care le fac astronauții înainte de a pleca în spațiu.” Cum la vremea aceea eram destul de aeriană, am zis că de ce nu, pînă la urmă ce-aveam de pierdut?

N-am mai văzut-o nici pe Diana de-atunci (cea care mi-a făcut analizele), dar am ținut legătura și mi-am mai trimis alte prietene la ea. Ca de obicei, cînd sunt încîntată de ceva, fac reclamă în stînga și-n dreapta, și mă gîndesc cam cine ar avea nevoie de anumite servicii sau produse. Nu știu de ce-am fost așa de încîntată, adică știu, dar nu vreau să detaliez aici. De reținut însă că mi-a ieșit la analizele acelea că am o vîrstă metabolică de 53 de ani (aveam 32 în buletin) și că serotonina (hormonul fericirii) trăgea să moară. Avea o valoare de 3 (ca să funcționezi normal trebuie să ai între 50-80, după cum spun analizele astea). A fost un fel de wake up call!

În teorie cam toată lumea știe ce e corect să faci ca să te simți bine, în practică însă nu mîncăm niciodată suficiente fructe și legume, nu ne hidratăm niciodată suficient, nu ne plimbăm pe cît am dori, nu dormim pe cît ar trebui, nu ne purtăm frumos cu ceilalți, muncim mai mult decît e vitejește posibil etc. Mereu găsim pretexte credibile ca să ne sabotăm constant sănătatea, de dragul altora care nu dau doi bani pe noi. E ciudat, nu?

Zilele trecute am făcut iar o evaluare a stării de bine. M-a racolat un tip de pe stradă, într-o zi cînd căscam ochii după autobuze, că dacă vreau, dacă pot, cuvîntul magic “gratuit”. Să n-o lungesc, exact ca în povestea aia a lui Benjamin Button, care pe măsură ce înainta în vîrstă de fapt întinerea (a fost și film cu Brad Pitt – “A Curious Case of Benjamin Button”), așa și eu după evaluarea stării mele de bine (ce fel sună asta!) aveam de data asta o vîrstă metabolică de 46 de ani, cu 7 ani mai puțin decît analizele SCIO, dar cu 8 ani mai mult decît în realitate. Bineînțeles că am ajuns în redacție și am început să spun în gura mare că-s mai bătrînă decît în buletin (again!) și iar un wake up call.

Sigur că treaba cu stilul de viață o știe toată lumea și ar fi foarte simplu de pus în aplicare, dar nu în România. Există oameni care au suferit toată viața de urticarie și cînd au schimbat mediul s-a dus și boala, așa că…. Și eu aș face mai mult sport de pildă, ăsta chiar îmi lipsește, dar nu există o sală adecvată în Medgidia, deși serile trecute primarul măcănea pe la tv că e totul în regulă pe-aici, sunt locuri de muncă – că a venit nu știu ce investitor, a dat fraierilor 120 de locuri de muncă (la 39 000 de locuitori), că profesorii să nu mai aibă pretenții de decont de navetă, că pe urmă vor avea și alții care fac naveta (gen personal medical și funcționari de primărie), de parcă n-ar fi normal asta, mă rog, trageți voi concluziile. A, da, sigur că e o sală de forță, pe o stradă plină de cîini și doar n-o fi vinovat primarul și de asta…

Sigur că e totul în regulă pentru oricine care n-are așteptări de la viață, poți muri liniștit în mlaștina asta.

IMGA0451Mie mi-a rămas gîndul la Anglia încă din 2008, sunt convinsă că în cele aproximativ 2 luni cît am vizitat Londra-Colchester-Cambridge vîrsta mea cronologică și cea metabolică au făcut pace și au intrat într-o simbioză perfectă, doar printr-un singur pocnet de degete. Dintr-o obișnuință (crezusem că uitată, dar nu, că e ca mersul pe bicicletă) am început să caut bilete de avion pentru la anul, Iris a crescut îndeajuns încît să ne putem relua călătoriile. Nu sunt nerăbdătoare, dar are legătură cu starea de bine. La fel și faptul că am reluat scrisul pe blog, un exercițiu aproape uitat și ăsta.

Așa că, săptămîna asta am primit telefoane de la cei pe care i-am trimis să-și evalueze și ei starea de bine și ne-am distrat cu toții pe seama rezultatelor. Distrat, vorba vine. Dar devine și ăsta un fel de a te distra, long shot distance group amusement.

Reminder

karmaMă uit uneori la urangutanii ăștia care se perindă pe la tv, cîteodată trebuie să mă uit, n-am ce face.

Nu mai știu unde citisem că în zilele astea a devenit semn de eleganță să nu mai apari pe la talk showuri. Niște neni și niște tante, care în mod normal nu ți-ar putea ține trează atenția nici măcar 5 minute pentru că n-au și n-au avut niciodată ceva interesant de spus, nici măcar atunci cînd erau puștani și făceau barbă din coji de semințe. Niște buratino care n-ar reuși s-o seducă nici pe tanti Petronela, care totuși e fiartă, săraca, și-ar da cu mopul 24 de h din 24 pentru o oră de amor, doar una, dar care buratino au trecere la trînte ce cad imediat pe spate la replici răsuflate “dacă-ți spun, după aceea va trebui să te omor” gen.

desigur, ăștia n-or să aibă niciodată trecere la mine, dar nici nu mă voi apuca să le arăt ce gîndesc despre asta, de dragul sufletului lor trecut prin experiențe prea ciudate. asta e scuza mea pentru ei.

dar totuși nu mă pot opri să nu mă amuz cum își rostesc ei poezia pe ecrane, ca niște actori care au eșuat de prea multe ori la institut și-acum își cam bagă picioarele, vor să scape și să înregistreze încă un eșec, dar nici o problemă, ei și-au făcut treaba. N-au schimbat repertoriul, n-au progresat cu nimic, dar au mîncat același rahat over and over again. De la an la an, nici o veste bună de la repetenții ăștia cu explozie întîrziată, doar că sunt din ce în ce mai slabi. le-o fi și lor lehamite să se tot scuze atît și să creadă că le-a ieșit și de data asta.

ce să-i faci, n-a zis nimeni că e simplă viața printre proști, trebuie să trăiți chestia asta pe spinările voastre de oligofreni care încă mai credeți că dacă unii nu zic nimic asta înseamnă că vă aprobă sau că într-o zi nu vă vor spune de la obraz ce-a uitat oglinda să dezvăluie. găunoșenia și faptul că vă ratați în fiecare zi șansa de a face ceva pentru alții, și implicit, pentru voi.

***

Fuse și asta și se duse

Au fost o dată ca niciodată redacții în care jurnaliștii pătrunși de microbul fără de care nu și-ar putea face SINGURI meseria erau în competiție unul cu celălalt pentru cea mai tare știre, cea mai bună anchetă și aveau sursele lor pe care le știau de ani de zile și aveau grijă să și le păstreze etc. A fost  o vreme cînd jurnaliștii (nu spun reporterii, ca să nu se simtă jigniți, vezi doamne, unii și alții) nu aveau program de 8 ore, pentru că erau jurnaliști 24 de h din 24. Și erau și fotografi în același timp. Și la nevoie ajungeau la o știre pe jos, cu taxiul, sau cu biletul de tramvai. Sau cu cotiga, dacă era nevoie. Desigur, vremurile s-au schimbat, nu putem cere sare și piper pe știre în secolul vitezei, cînd evenimentele se nasc și mor cu viteza internetului.

A fost o vreme în care ziarele se citeau pentru că descopereai în ele articole-povești și în urma lor se schimbau paradigme și lumi. A fost o vreme cînd jurnaliștii aveau puterea să dărîme un imperiu cu un simplu articol, cînd numele lor avea greutate și erau mai cunoscuți decît un politician, cînd pana lor spunea ceva mai mult decît niște cuvinte.

Au mai rămas cîțiva.

alisson pillAcum e vremea cînd în presă sunt mai mulți slujbași, care au nevoie de directive și dădăceli, să li se spună ce întrebări să pună că ei nu sunt în stare să le formuleze, pentru că nu mai sunt pasionați de subiect, pentru că nici măcar nu se gîndesc la subiect, pentru că n-au coloană vertebrală, pentru că n-au nici măcar personalitate și nici demnitatea lucrului bine făcut, al știrii sub care apare numele lor. Pentru că nu știu ce-i aia o sursă și nici nu mai are nimeni chef să-i învețe. Nici pe cei dinainte nu i-a învățat nimeni, dar au știut cum și au avut și de la cine să fure meserie. Pentru că numele lor nici nu contează, e unul din o mie altele la fel.

newsroom-producingIar pentru cei care se miră că se prăbușesc publicațiile printate, ei bine, angajați-vă dracu oameni buni, care știu să facă din știri povești, care știu ce-i aia o investigație, angajați-vă jurnaliști care nu freacă mouse-ul pe copy paste-uri, care merg pe teren și nu strîmbă din nas că n-au mașină la dispoziție. Că de-aia v-a picat presa în bot, s-a împiedicat ca o fecioară care poartă pentru prima dată tocuri de 12 și singurul necaz al ei este că n-are cine s-o admire pentru “performanța” asta.

Cărțile lunii septembrie

  1. 100_7929“Părinți străluciți, profesori fantastici”– August Cury (orice părinte ar trebui s-o aibă în bibliotecă. Și orice profesor)
  2. „Papagalul chinezesc” – Earl Derr Biggers (o carte de pe vremea cînd lucram la Corint)
  3. „O supradoză de moarte” – Agatha Christie
  4. „Petrecerea de Halloween” – Agatha Christie

Și cîteva citate la întîmplare:

“În munca la serviciile secrete nu țintești niciodată micii trepăduși, ci pe marii mahări din vîrf, dar ca să ajungi la ei trebuie să ai mare grijă să nu-i alertezi pe micii trepăduși.” (Agatha Christie – „O supradoză de moarte”)

“… iubirea mea pentru deșert nu mai este atît de intensă după lăsarea întunericului”

“nu-mi place deloc ideea de a sta întins după un pat, de unde să nu mi se vadă decît pantofii – mai ales că nu i-am mai lustruit de o săptămînă” (“Papagalul chinezesc” – Derr Biggers)

“un chinez știe bine că nu-i altceva decît un infim grăunte de nisip pe țărmul oceanului eternității. Și cu ce-l ajută asta? El este mereu calm, tăcut și umil. Nu-i nervos și nu țopăie turbat în stînga și în dreapta, așa cum fac albii. Pentru el viața nu e un calvar.” („Papagalul chinezesc” – Derr Biggers)