Delete and Rewind

ImageAm şters, ce să fac dacă nu-mi mai recunosc propriul trecut? E ca o peliculă în care nu ştiu ce căutam, probabil că de aceea cea mai des folosită replică pe-atunci era: ce naiba caut eu aici (în situaţia asta, pe banca asta, în camera asta, pe strada asta de braţ cu boul ăsta etc.)

Şi uite cum mă lasă baltă dulcegăriile exact în momentul în care îmi spun c-a venit timpul să mă calmez. Dar am văzut oamenii calmi ce zîmbete tîmpiţele au şi cum se pierd imediat ce-i chemi la ordine, cum fug ca potîrnichile din faţa greutăţilor, cum cedează la primul semn de interzis. Să-ţi păstrezi calmul nu înseamnă neapărat să fii zen. De pildă, eu. Citesc cărţi zen ca să rămîn calmă, nu ştiu dacă-mi iese tot timpul.

O să mai şterg convinsă fiind că e semn de maturitate conştientizarea anumitor greşeli, ca şi renunţarea anumitor rînduri care nu te mai reprezintă. Bine, ar fi mişto dacă odată cu tine ar creşte şi drăguţii tăi de prieteni, care te fac nebun că eşti împotriva curentului, dar care te felicită atunci cînd, în sfîrşit, îţi iese ceva. Cam cu chiu cu vai în cazul meu, dar mă bucur şi-aşa. În definitiv, nici nu prea ştiu ce s-a întîmplat cu acel “mai bine niciodată decît prea tîrziu”, cu care-i pocneam pe toţi cei care nu-mi veneau în întîmpinare atunci cînd aveam eu chef sau nevoie, dar mai ales pe mine mă pocneam cu treaba asta. jap jap…

Din păcate, vine o vreme cînd pe cei de sus nu-i mai recunoscpe stradă, a trecut prea mult timp de cînd mă tot apăr în faţa lor şi de cînd îmi păstrez convingerile şi prea am vorbit în zadar despre „nu mă judeca, doar fii alături de mine”. Sau dacă nu poţi, nu mă freca la icre. Sau măcar echilibrează-te în aşa fel încît să nu mă calci pe nervi fără motiv. Că am şi eu deadline-ul meu, dar nu prea-l controlez cînd vine. De-aia unii au impresia că mă apucă amocul din senin.

Cred că pun totuşi prea mare preţ pe prietenie, începe deja să mă agaseze şi termenul în sine. Pînă la urmă concluzia tuturor este că mănînc rahat, ceea ce nu prea aş putea spune că nu-i adevărat din moment ce toţi fac asta. Adică eu de ce să rămîn în urmă?

Problema e că înainte de a învăţa termenii corecţi alergăm după mai mulţi iepuri odată: înainte să oferim încrederea cuiva, o cerem; înainte de a ne hotărî să iubim, înşelăm; înainte să aşteptăm rezultatele, emitem pretenţii; înainte să terminăm primul capitol, anticipăm deja sfîrşitul cărţii; înainte de a face ceva, vorbim; înainte de a pricepe ceva, ne grăbim să tragem concluziile, ucigînd din ignoranţă sau lene frumuseţea imprevizibilului. Şi pe urmă ne mirăm că sîntem singuri şi nefericiţi.

Dacă nu eşti pregătit pentru asta, acţionează invers, my friend. 

Totul trece, asta e singura veste bună, dar pe asta o ştiaţi deja. Numai că prea puţini o văd ca pe o veste bună. Ca urmare, ceea ce e îngropat, e definitiv îngropat. Cel puţin pentru mine. Ceea ce am ars, rămîne cenuşă. De pieile jupuite nu mai am nevoie. Nu mă întorc din drum, din superstiţie, dar mai mult din convingere că am făcut tot ce era omeneşte posibil, uneori şi imposibil, ignorînd semne şi patternuri, să rămîn acolo unde am simţit că trebuie să rămîn. Nu că se cere. Dar a trebuit mai întîi să mă conving. Chiar dacă se spune că-ţi cam dispar din vertebrele sufletului. Eh, nu se întîmplă asta chiar aşa de uşor.

PS: O bilă albă pentru primarul care a recunoscut cinstit că e prea beat ca să intre într-o legătură directă prin telefon şi una gri pentru primăriţa care m-a pasat secretarei. Cum să nu fie viaţa frumoasă? Hîc!

 

Delete… and Rewind. Tomorrow is my turn. Again.

Advertisements

Return to innocence

ImageDe cînd şi-au găsit cuib în sufletul meu zilele lui “fie ce-o fi” mi-am amintit cum este să chicoteşti pe lîngă oameni permisivi şi-am văzut în felul lor deschis de a te privi măreţia fleacurilor. Micile bucurii ale vieţii. Ziua de naştere a unui prieten. Gîndul la darul pe care ai putea să i-l iei. Fericirea sălbatică cu care-i vii în întîmpinare. Felul în care îi cazi la piept şi-l îmbrăţişezi aşa cum ai îmbrăţişa iarba din spatele casei, atunci cînd ai chef să-ţi lipeşti obrazul încă proaspăt de crudul fir al ierbii prin care boabele de rouă alunecă alene. În vremea cînd spatele casei tale avea, desigur, un maidan de iarbă şi mirosul de zambile urca violent în văzduh. Mînuţa lui Iris în palma mea, atunci cînd mă plimb cu ea şi-i arăt lumea. Melodia vocii unei prietene şi pînă şi lacrima ei fierbinte care păstrează o poveste ştiută numai de voi două. Felul în care uşor închizi uşa asta şi ştii sigur că n-ai s-o mai deschizi, fiindcă acolo nu te mai recunoşti, fiindcă acolo n-ai fost niciodată, fiindcă acolo pînă şi iluziile s-au transformat în pulbere, dar nu de stele, iar cînd n-au fost iluzii au rămas sub preş nişte vise pe care s-au şters cu pantofii lucioşi mai marii zilei. Încît te întrebi: nu cumva asta a trebuit să înţelegi?

Şi dacă mi-aş scutura răspunsul din minte ca spiritul de praful strămoşilor tot nu mi-ar folosi la nimic. Un salt înapoi, în timp, cu sau fără zilele “fie ce-o fi”, nu s-a schimbat nimic esenţial. Ba parcă detaşarea mult căutată şi acel ştiu că eu nu contez le aveam deja în mine, numai că trebuia să tac mai mult ca să mă aud, ca să pot da cu mîna la o parte perdeaua aceea de furii şi trădări, fiindcă nu era perdeaua mea, dar mă voi folosi într-o zi de ea să acopăr greşelile altora şi să le redescopăr pe ale mele. Sau să le îmbrac în giulgiul potrivit.

***

În ultima vreme tac şi scriu. Umplu caiete. Citesc orice îmi pică în mînă (se-nţelege de la sine, nu chiar orice) şi cumpăr cărţi într-un ritm mai mare decît citesc.

Se încheie un an şcolar săptămîna asta, iar eu, oficial, trec mai mult pe partea de producţie emisiuni tv, lăsînd catedra, markerul şi catalogul în cui pentru o vreme, cu promisiunea fermă că în România nu mai predau, decît după ce-şi va reveni învăţămîntul, dar şi atitudinea statului faţă de profesori. Adică niciodată.

Las în cui şi lavaliera. De cînd am intrat pe producţie, am aflat că-mi place mai mult să fiu omul din umbră. Ăla atent la detalii. Martorul pe care te poţi baza. Cel care vorbeşte la telefon toată ziua, dar tace în faţa camerelor de filmat. În ultima săptămînă de Telefon de noapte, cea mai ciudată dintre toate, am întîlnit o gagicuţă, nu o pot numi altfel, a cărei vanitate şi aroganţă mi-au făcut-o antipatică imediat. Altfel, aş fi putut să-nchei sezonul ăsta fără incidente. Aş fi putut avea soarta ei, dacă n-aş fi avut un simţ (prea) ridicat al ridicolului.

Cărţile lunii mai

100_74981. Patricia Kaas – „Umbra din vocea mea” – autobiografie (pentru că nu ştiam mare lucru despre ea)

2. Julie Powell  – Julie şi Julia (văzusem filmul)

3. Tom Rath – Prieteni esenţiali (locul de muncă fără prieteni e de fapt un duşman)

4. Cupluri celebre- Ingrid Bergman şi Roberto Rosellini (nepotriveală)

5. Cupluri celebre – Arthur Miller si Marilyn Monroe (nepotriveală)

6. Călătoria sufletelor – Michael Newton phd. (spirite, hipnoză şi relaxare)

Colecţia Poveşti şi Povestiri

Mi-am dorit a publica asemenea poveşti care să trezească curajul, altruismul, iubirea şi compasiunea, încrederea in adevăr, încrederea în puterea iubirii, poveşti care să evite pe cât posibil violenţa şi cruzimea, dar care, bineînţeles, să atingă şi realitatea, cotidianul, vremurile zilelor noastre, că doar nu ne pregătim copiii pentru a trăi în secolul trecut. Mi-am dorit a scrie măcar o parte din sutele de poveşti pe care le-am inventat aproape în fiecare seară, timp de cel puţin vreo cinci-şase ani. Încă n-am reuşit. Dar am reuşit să tipăresc trei cărţi şi trei cd-uri cu poveştile lui Gyuri şi poveştile lui Zully.

via Colecţia Poveşti şi Povestiri.