Un clişeu. Ba chiar mai multe.

dragoste si uraIată unul: „the hardest thing to do is the right thing to do ”. nu există film cu cowboy care să nu-l folosească. Sau cu Stalone. Sau cu Bruce Willis. De parcă ar şti cineva care este cel mai corect lucru care trebuie făcut în ziua de azi, cînd toate – absolut toate – stau sub semnul incertitudinii şi haosul este ma mult decît generalizat. Devine deja amuzant cînd cineva ştie exact ce are de făcut, într-o lume care nu-şi poate planifica nici măcar micul dejun. Poate cea mai des întrebare care există într-o familie „ce mîncăm azi” scoate din răbdări orice gospodină responsabilă cu treaba asta. Niciodată nu ştii, impovizezi şi nu te mai gîndeşti la cîte e-uri conţin produsele că ar însemna să mori de foame, chiar şi cu frigiderul plin.

Mergem mai departe.

Un alt clişeu, care probabil nici nu era clişeu cînd a apărut pe piaţă „How I Met Your Mother” (un titlu de serial cretinel), dar între timp s-a generalizat şi ăsta: „right place at the right time”. Vine la pachet cu „concurs fericit de împrejurări”, „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” şi alte cuvinte preţioase menite să ne liniştească gen karma, lecţii de viaţă, trezire din adormeală, dacă nu s-ar fi întîmplat asta nu s-ar mai fi întîmplat asta, don`t worry, be happy and so on, tot răul spre bine, un şut în fund un pas înainte.

Sigur sunt bune treburile astea pentru liniştirea noastră şi pentru a ne păstra viu interesul pentru ziua de mîine şi speranţele că nu tot ce se învîrte în jurul lui murphy e literă de lege. Mai sunt şi surprize plăcute în viaţă, numai că sunt ale naibii de puţine, raportat la speranţa de viaţă a românului a naibii de scăzută.

Am împlinit zilele trecute 38 de ani. Toate clişeele astea mergeau frumos pînă în 32, cînd încă mai aveai tupeu să te aventurezi şi să experimentezi, la 38 se presupune că trebuie să-ţi revii imediat şi să ştii ce ai de făcut. Ai halit tot ce se poate hali, nu mai există noi scenarii pe care să nu le fi întîlnit deja prin alte părţi. Ştii că din punctul ăla pînă în punctul ăla vor mai putea merge unele lucruri, şi că de joi pînă mai apoi nu mai e cale lungă, doar timpi morţi. Mai mult decît atît, te cunoşti îndeajuns cît să ştii ce contează mai mult.

Ieri am avut o scurtă escapadă în Bucureşti, doar cît să-mi revăd doi prieteni buni care mi-au stat alături într-una din cele mai definitorii perioade din viaţa mea. Perioada Bucureşti. Ce-am învăţat despre loialitate alături de ei nu mă mai poate învăţa nimeni. Cum s-o recunosc în alţii şi de ce trebuie apreciată, ca unul dintre puţinele lucruri care se mai pot întîmpla frumos în viaţa cuiva.  Aş fi putut spune şi chiar ar fi trebuit să spun că a fost o zi împlinită, una din puţinele din ultima vreme, dacă n-ar fi avut grijă să mi-o strice altcineva, de obicei aceiaşi, din ultima vreme.

Ţac-pac. 5 ore de condus alături de omul lîngă care pot să tac lejer, 2 şuete mai preţioase decît cele 0 pe care nu le-am avut pe-aici şi way back home to MedgiDallas.

***

Îngrijorată de faptul că nu mai scriu pe blog, o prietenă mă întreabă de sănătate pe mail, ştiind că scrisul, fie şi ăla de pe blog, însemna deschidere şi singura mea legătură de aproape-departe cu lumea. I-am zis că acum vorbesc mai mult la telefon, ba chiar am două, ceva s-a întîmplat, îmi spune ea, ţie nu-ţi plăcea să vorbeşti la telefon. Nici acum nu-mi place, dar sînt nevoită. Şi de cînd eşti tu nevoită să faci ceva ce nu-ţi place? mă ceartă ea. Nu i-am mai spus că am devenit şi diplomată, o “calitate” a oamenilor fricoşi de care rîdeam cîndva împreună.

Am prieteni buni.

Iar ăsta nu e un clişeu. 6 sau 8 ani de prietenie, ba chiar 10, mai ales că au fost legături din vremuri de restrişte şi de formare pentru mine, înseamnă mult în ziua de azi. Sunt prieteni din copilărie care nu mă cunosc aşa de bine ca cei din Bucureşti, cred că de-aceea îmi lipseşte capitala atît de tare. De-aceea. Da, şi pentru că probabil sînt cam sătulă de provincialii ăştia frustraţi care le ştiu pe toate fără să fi făcut doi paşi mai departe de bîrna ochiului lor sau de sign in-nul de pe facebook.

Şi mai e un lucru. Nu pot, nu vreau şi nici nu mă simt bine să scriu despre fleacuri. NU vreau să le acord importanţă. Plus că mai e şi ochiul vigilent al Nanei. Toată lumea ar trebui să aibă în viaţă o Nană cum am eu. Da, avea dreptate numeroloaga aia: sunt o norocoasă.

Ce se întîmplă cu celelalte clişee de care nu mai ţine cont multă lume: „sănătatea mai presus de orice”, „somnul înainte de toate”, „family first”. Sigur în perioada asta aş fi putut da gata capitole întregi de cărţi care s-au scris în minte în timp ce priveam pe geamurile jegoase al autobuzelor cu care fac naveta, dar fără frustrările mele unde-aş mai fi ajuns şi eu?

Advertisements

7 responses to “Un clişeu. Ba chiar mai multe.

  1. sa incepem cu un cliseu : La multi ani 🙂
    ma regasesc asa de bine in cateva din frazele tale, dar fiindca am ajuns si eu la 36 de ani voi fi diplomata si nu le voi mentiona public ca sa nu ofensez anumite persoane 🙂
    Si de final: vreau si eu o Nana 🙂

    Like

    • hei Diana, am vazut ca esti constanteanca. deci da, sa nu mentionam nimic, s-ar putea sa avem cunostinte comune. lumea e asa de mica…

      Nana is the best person time can give you. succes 🙂

      Like