Despre bunătate. Cu dichis şi organizare

Această însemnare e pentru trafic. De influenţă. Şi pentru prieteni, hai să nu le mai spun colegi.

Km parcurşi săptămîna aceasta: 680 şi ultima Caravană. Ultima la care am participat eu. Restul prietenilor merg mai departe. A fost bine că tocmai ultima mi-a dat aşa un bobîrnac, un zvîc de speranţă. Am stat de vorbă, printre altele, cu doamnele de la asistenţa socială din Albeşti, femei care au văzut multe şi care încearcă, aşa cum pot, să-i ajute pe alţii. Enumăr aici comunele unde-am întîlnit asistenţă socială dedicată slujbei în sine şi oamenilor aflaţi (unii şi din vina lor) în pragul sărăciei: Peştera, Albeşti, Cumpănă, Năvodari.

4 din 22 de comune şi oraşe prin care am trecut. Doar 4.

Restul e cam praf, îmi pare rău s-o spun. Nu e de glumă cu bunătatea, generozitatea şi ştiinţa de a-ţi face meseria. În numele bunătăţii unii vor avea pretenţia să le sugi mizeria dintre degete, pentru un pachet de făină îţi pot scoate ochii toată viaţa, aşa că nu e de joacă deloc cu faptele bune. Dacă le faci, uită-le, dacă însă ai de gînd să îi pomeneşti unui om (căruia i-ai întins o mînă de ajutor sau ai dat un telefon pentru el) din 5 în 5 zile că „ştii foarte bine ce-am făcut pentru tine”, mai bine renunţă, du-te şi fă altceva. Fii mai bine rău de-a dreptul, măcar vei fi un ticălos autentic, nu doar cînd te strînge nodul de la cravată sau cînd ai alergie. Treaba asta cu ajutatul oamenilor n-ar trebui s-o facă oricine, pentru că nu oricine e capabil de intuiţii extraordinare şi nici nu e timp de verificat cine pe cine minte, sau dacă nu cumva făcînd un bine, faci de fapt un rău, sau îţi faci un rău (de-aici vb românului: „facerea de bine…” ştiţi continuarea).

Iată de ce cred c-ar trebui să existe oameni specializaţi în bine. Plecînd de la această idee, văd în asistenţa socială a unui popor (luată la modul general) o necesitate şi o importanţă mai mare decît a politicenilor, de pildă. Nu cred că reuşeşte nimeni să-şi dea seama la ce folosesc politicienii ţării ăsteia, dar cred că ne putem da seama cu toţii că fără asistenţa socială ar fi haos în sărăcie. Măcar amărîţii mai au o şansă. Sau nu. Dacă doar 4 din 22 de localităţi s-au remarcat prin implicare în acest domeniu, cel puţin din ce-am văzut/observat eu, cum o fi în restul ţării?

Eu nu aş putea să fac o astfel de meserie pe termen lung. Ici-colo, mici gesturi de impulsivitate (aşa numesc eu bunătatea mea, probabil că de-aia am şi memorie scurtă în privinţa lor). Trebuie să recunosc că mă scot din sărite cei care cerşesc cu agresivitate şi disperaţii. Nu vreau să mi se zbiere în faţă disperarea, nu vreau detalii multe, nu vreau să-mi torni în cap găleata sau cisterna necazurilor tale, îmi pot închipui şi singură că din 350 de lei/lună 4 suflete n-au cum să trăiască. Vreau doar să simt că eşti la ananghie şi doar aşa pot sări în ajutor, dacă mă tragi de mînecă mă retrag. Poate că e absurd, dar vreau mai întîi să fiu liberă să rezonez cu tine, să am chef, să am dispoziţie, că pe urmă se găsesc şi soluţii.

Iată de ce pot să spun că nu sunt un om 100% bun. Aş vrea să fiu, dar nu întotdeauna îmi permit.

Ca să dau un exemplu clar: la un moment dat mă sună o mamă cu 8 copii, pe care un grup de oameni o ajutase cu destule ca să iasă din iarnă, să-i dau… chiar aşa s-a şi exprimat, daţi-mi şi mie 1000 de euro ca să plec în Spania să muncesc. „Şi copiii cui îi laşi? Toţi ăia 8 copii cu cine rămîn?” „Cu ta-su”. Un răspuns scurt, butucănos, de mamă cu prea mulţi copii. „Păi de ce nu se duce el să muncească în Spania şi tu să stai cu copiii, că din cîte ştiu unul din ei are 2 ani.” Pauză.

Nu cred că mai are sens continuarea. I-am dat flit. Mai bine să moară de foame, dar să stea alături de copiii ei. Dar aşa gîndesc eu, de-aia spun că nu mă dă bunătatea afară din casă.

De-aia spun că dacă e să fii bun, trebuie să-ţi permiţi să fii bun.

Şi cam despre această asistenţă socială vorbesc. Una care să fie în stare să depisteze cazurile reale de amărîţi, una capabilă să se ferească de cei care vor să profite de ea, aşa cum profită de copiii lor. Oamenii ăştia trebuie trimişi la muncă este adevărat, numai că e mult mai simplu să joci teatru, să-ţi numeri copiii şi să-ţi închipui că poţi trăi din alocaţia lor. Aceştia sunt soiul acela de inconştienţi de care e plină România şi singura lor specializare este să-şi spună povestea cît mai veridic şi mai disperat cu putinţă ca să agaţe pe cineva în haosul din viaţa lor. Oameni cărora nu le place să muncească. Trebuie să ai nervi tari pentru aşa ceva. Cred că prefer să am nervi tari pentru altceva.

Zvîcul de speranţă este că mi-e bine să ştiu că undeva mai există oameni care îşi fac meseria aşa cum trebuie. Poate că asta e misiunea lor.

Misiunea mea, cea pe care mi-am ales-o sau cea care mi s-a dat, e alta. Şi anume să dau seamă, să observ şi să scriu. Eventual, din cînd în cînd să vorbesc. Dar şi să am grijă la ce scriu şi la ce vorbesc. La ce transmit mai departe. Ori pentru asta e nevoie de timp şi de un alt soi de dedicaţie. Un alt fel de dragoste pentru oameni. Una mult mai greu de înţeles, chiar şi pentru mine. Nu am pretenţii să înţeleagă cineva. Important este că în sufletul meu lucrurile au sens.

Comments are closed.