10 ani de daruri literare şi o nouă aniversare

ImageZiua editurii mele. Ziua în care celebrez şi o prietenie lungă, ce a început acum 7 ani. Una din zilele acelea obişnuite când soarele străluceşte sus pe cer, după o iarnă lungă, iar tu habar n-ai că totul se va schimba în viaţa ta. Desigur, ca toate lucrurile bune, începute firesc, mai întâi a fost prietenia… apoi dintr-una într-alta a urmat şi publicarea. Ca scriitor român care şi-a asumat destinul publicării într-o ţară unde este mai important să dai lovitura şi să fugi, într-o ţară în care cultura nu există pe lista de priorităţi a politicienilor, dar nici a omului de rând, pot spune că publicarea mea la Editura Cartea Daath a venit imediat după ce s-a încheiat aventura literară cu tot ce-a însemnat ea: nopţi nedormite, nervi consumaţi pe taste, editori care nu respectă mai nimic din esenţa unui scriitor (dar nu discutăm despre asta acum), drepturi încălcate, contracte nerespectate, pierderea bucuriei de a scrie, deci tot tacâmul prin care trebuie să treacă orice scriitor, la o adică, până-şi dă seama că e mai important să-ţi scrii poveştile şi mai puţin important să fii publicat. Pentru că, dacă un lucru sau o istorie sau un mesaj trebuie să ajungă la cineva, omul acela îl va primi.

Indiferent cum, se va găsi mereu o cale.

Regăsirea bucuriei de a scrie doar de dragul unei poveşti care trebuie să meargă mai departe în lume, de unde a şi venit este o altă etapă prin care trebuie să treacă un scriitor. Între toate acestea, prietenia mea cu Daniela Maria Marin a fost ca un cerc de lumină în care intrasem fără să ştiu şi ciudat este că n-am privit-o pe această doamnă niciodată ca pe un editor (pentru că e un editor atât de atipic încât îţi vine să te freci bine la ochi ca să vezi dacă există), ci mai mult ca pe un mentor spiritual, ca un far care luminează venirile şi plecările oamenilor, rătăcirile şi bucuriile lor, transformările şi devenirile lor. Cred că de-aceea, atunci când a venit cu propunerea publicării celui de-“Al treilea călător”, mi s-a părut ceva firesc. Ceva corect. Ceva ce nu mi se mai întâmplase, dar care visasem tot timpul să se întâmple. Devenisem spirituală. Mai mult decât atât, mă încadram cu ultima carte în zona spirituală. Acm îmi dau seama că oricum s-ar fi întâmplat transformarea aceasta, pentru că mere am căutat-o.

Şi pentru prima dată, punând interesul cărţii deasupra tuturor intereselor mele, mi-am dat seama că oricât de riscant ar fi, cu Daniela Maria Marin nimic nu poate fi o pierdere. Nici măcar o pierdere nu este niciodată pierdere, darămite acum, când omul din spatele cărţilor aduce atât de multă dragoste în lumea lor.

Este singura editură dintre cele 5 cu care am lucrat de-a lungul a 11 ani care-şi câştigă existenţa mai mult dăruind. O stare de spirit fără măşti comerciale, unde editorul caută mai mult fineţe şi subtilitate în cititorii cărţilor sale, a căror valoare culturală şi spirituală îmbogăţeşte orice casă şi orice bibliotecă şi unde bucuria reîntâlnirii cu oamenii a fost mereu dusă la rang de artă. O artă de a iubi, de a dărui şi de a trezi din amorţeala spiritului până şi pietrele. Nu puteam să fiu în altă parte. La mulţi ani, la multe cărţi interesante şi la bună citire, Cartea Daath Publishinghouse!

Aşa că voi, cei din Bucureşti, cei de care mi-e atât de dor, luaţi-vă prietenii de braţ, mergeţi la librăria Eminescu, spargeţi cât v-a mai rămas din salariu pe cărţi şi veniţi să-mi povestiţi cât de bine v-aţi simţit acolo. Oricum ar fi, nu mai e mult până la şezători literare şi ceaiuri cu arome de poveşti.

Despre bunătate. Cu dichis şi organizare

Această însemnare e pentru trafic. De influenţă. Şi pentru prieteni, hai să nu le mai spun colegi.

Km parcurşi săptămîna aceasta: 680 şi ultima Caravană. Ultima la care am participat eu. Restul prietenilor merg mai departe. A fost bine că tocmai ultima mi-a dat aşa un bobîrnac, un zvîc de speranţă. Am stat de vorbă, printre altele, cu doamnele de la asistenţa socială din Albeşti, femei care au văzut multe şi care încearcă, aşa cum pot, să-i ajute pe alţii. Enumăr aici comunele unde-am întîlnit asistenţă socială dedicată slujbei în sine şi oamenilor aflaţi (unii şi din vina lor) în pragul sărăciei: Peştera, Albeşti, Cumpănă, Năvodari.

4 din 22 de comune şi oraşe prin care am trecut. Doar 4.

Restul e cam praf, îmi pare rău s-o spun. Nu e de glumă cu bunătatea, generozitatea şi ştiinţa de a-ţi face meseria. În numele bunătăţii unii vor avea pretenţia să le sugi mizeria dintre degete, pentru un pachet de făină îţi pot scoate ochii toată viaţa, aşa că nu e de joacă deloc cu faptele bune. Dacă le faci, uită-le, dacă însă ai de gînd să îi pomeneşti unui om (căruia i-ai întins o mînă de ajutor sau ai dat un telefon pentru el) din 5 în 5 zile că „ştii foarte bine ce-am făcut pentru tine”, mai bine renunţă, du-te şi fă altceva. Fii mai bine rău de-a dreptul, măcar vei fi un ticălos autentic, nu doar cînd te strînge nodul de la cravată sau cînd ai alergie. Treaba asta cu ajutatul oamenilor n-ar trebui s-o facă oricine, pentru că nu oricine e capabil de intuiţii extraordinare şi nici nu e timp de verificat cine pe cine minte, sau dacă nu cumva făcînd un bine, faci de fapt un rău, sau îţi faci un rău (de-aici vb românului: „facerea de bine…” ştiţi continuarea).

Iată de ce cred c-ar trebui să existe oameni specializaţi în bine. Plecînd de la această idee, văd în asistenţa socială a unui popor (luată la modul general) o necesitate şi o importanţă mai mare decît a politicenilor, de pildă. Nu cred că reuşeşte nimeni să-şi dea seama la ce folosesc politicienii ţării ăsteia, dar cred că ne putem da seama cu toţii că fără asistenţa socială ar fi haos în sărăcie. Măcar amărîţii mai au o şansă. Sau nu. Dacă doar 4 din 22 de localităţi s-au remarcat prin implicare în acest domeniu, cel puţin din ce-am văzut/observat eu, cum o fi în restul ţării?

Eu nu aş putea să fac o astfel de meserie pe termen lung. Ici-colo, mici gesturi de impulsivitate (aşa numesc eu bunătatea mea, probabil că de-aia am şi memorie scurtă în privinţa lor). Trebuie să recunosc că mă scot din sărite cei care cerşesc cu agresivitate şi disperaţii. Nu vreau să mi se zbiere în faţă disperarea, nu vreau detalii multe, nu vreau să-mi torni în cap găleata sau cisterna necazurilor tale, îmi pot închipui şi singură că din 350 de lei/lună 4 suflete n-au cum să trăiască. Vreau doar să simt că eşti la ananghie şi doar aşa pot sări în ajutor, dacă mă tragi de mînecă mă retrag. Poate că e absurd, dar vreau mai întîi să fiu liberă să rezonez cu tine, să am chef, să am dispoziţie, că pe urmă se găsesc şi soluţii.

Iată de ce pot să spun că nu sunt un om 100% bun. Aş vrea să fiu, dar nu întotdeauna îmi permit.

Ca să dau un exemplu clar: la un moment dat mă sună o mamă cu 8 copii, pe care un grup de oameni o ajutase cu destule ca să iasă din iarnă, să-i dau… chiar aşa s-a şi exprimat, daţi-mi şi mie 1000 de euro ca să plec în Spania să muncesc. „Şi copiii cui îi laşi? Toţi ăia 8 copii cu cine rămîn?” „Cu ta-su”. Un răspuns scurt, butucănos, de mamă cu prea mulţi copii. „Păi de ce nu se duce el să muncească în Spania şi tu să stai cu copiii, că din cîte ştiu unul din ei are 2 ani.” Pauză.

Nu cred că mai are sens continuarea. I-am dat flit. Mai bine să moară de foame, dar să stea alături de copiii ei. Dar aşa gîndesc eu, de-aia spun că nu mă dă bunătatea afară din casă.

De-aia spun că dacă e să fii bun, trebuie să-ţi permiţi să fii bun.

Şi cam despre această asistenţă socială vorbesc. Una care să fie în stare să depisteze cazurile reale de amărîţi, una capabilă să se ferească de cei care vor să profite de ea, aşa cum profită de copiii lor. Oamenii ăştia trebuie trimişi la muncă este adevărat, numai că e mult mai simplu să joci teatru, să-ţi numeri copiii şi să-ţi închipui că poţi trăi din alocaţia lor. Aceştia sunt soiul acela de inconştienţi de care e plină România şi singura lor specializare este să-şi spună povestea cît mai veridic şi mai disperat cu putinţă ca să agaţe pe cineva în haosul din viaţa lor. Oameni cărora nu le place să muncească. Trebuie să ai nervi tari pentru aşa ceva. Cred că prefer să am nervi tari pentru altceva.

Zvîcul de speranţă este că mi-e bine să ştiu că undeva mai există oameni care îşi fac meseria aşa cum trebuie. Poate că asta e misiunea lor.

Misiunea mea, cea pe care mi-am ales-o sau cea care mi s-a dat, e alta. Şi anume să dau seamă, să observ şi să scriu. Eventual, din cînd în cînd să vorbesc. Dar şi să am grijă la ce scriu şi la ce vorbesc. La ce transmit mai departe. Ori pentru asta e nevoie de timp şi de un alt soi de dedicaţie. Un alt fel de dragoste pentru oameni. Una mult mai greu de înţeles, chiar şi pentru mine. Nu am pretenţii să înţeleagă cineva. Important este că în sufletul meu lucrurile au sens.

9 martie lin coboară/ pe aripi de primă-iarnă

Kilometri parcurşi săptămîna trecută: – 595 / 4 zile

Vineri: eram zombie. Mi-am revenit după trei ore legate de somn, ceea ce nu-mi prea iese pentru că de obicei îmi sună telefoanele.

Nu mă laud cu nimic, decît cu refuzul unei lucrări care mi-ar fi adus nişte bani frumoşi. Dar nu mai am răbdare cu shizofrenicii şi paranoicii şi nici cu păpuşelele al căror singur neuron trebuie să-l explic tot eu. Ştiu că ar fi bine să iubesc pe toată lumea ca lumea să fie minunată, dar pînă la urmă fiecare să-şi ducă, aşa cum ştie mai bine, crucile şi morile de rîu.

Şi a fost ziua femeii. Ca de obicei, urări din suflet din partea unora, stropşiri de enervare din partea altora. Zilele astea de sărbătoare scot din oameni ce-au mai bun şi ce-au mai rău. E bine, ne dăm în petec şi apoi ne reechilibrăm.

Am un respect deosebit pentru mame şi doctori. Şi aş vrea să-mi readuc respectul în suflet pentru doamnele profesoare. Atît am de spus cu privire la 8 martie. Şi că mă pricep la cadouri, numai că nu prea am bani să fac atît de multe cadouri cîţi oameni aş vrea să bucur. Visez la ziua cînd o voi face de-adevăratelea, pînă atunci le îmbrăţişez pe fetele mele cu cuvinte. Nu pentru că la început au fost cuvintele, ci pentru că fiecare din ele au iubit mai întîi cuvintele, iar faptele lor, întîmplările lor îşi trag izvorul, seva, esenţa de-acolo. Aşa că nu e mare diferenţă între fapte şi cuvinte. Cu anumite femei, desigur.

Pentru celelalte, uite mi-a plăcut paragraful de mai jos.

 „Dacă îţi plac oamenii sinceri şi doreşti să nu fii minţită, îţi doresc să devii deschisă la a cere şi primi cu eleganţă feed-back-ul, mai ales cel referitor la defectele tale. Cât despre feed-back-ul neelegant, arta de a-i trata pe alţii cu inteligenţă chiar şi când eşti tratată neinteligent va umbri orice defecte pe care le-ai putea avea, pentru că adesea contează mai mult cum reacţionezi la greşeală decât greşeala în sine.”

Întreg articolul îl găsiţi aici.

Blogul meu a împlinit 6 ani. În 2008, chiar de 8 martie îmi făceam cadou o altă lume, lăsînd-o în urmă pe cea în care doar mă jucasem. Nu prea frumos, dar poate că nu mă învăţase nimeni altfel. 

Şi apropos de cuvinte, iată articole scrise din suflet pentru oricine e dispus să le primească în suflet. Despre “mamele de poveste”, care n-au cum să nu-ţi înmoaie inima, despre aceste “fiinţe minunate, femeile”, care au în fiecare zi şansa de a demonstra asta (şi nu întotdeauna reuşesc, apoi se miră că minus cu minus nu dau plus ca la mate) şi-apoi “noblesse oblige, n`est pas?”, cum ar spune franţuzoaicele. Avem şi un material pentru mamele rebele cărora le plac lecturile suplimentare .

Până data viitoare, aveţi grijă să fiţi iubite!