Poveşti de Crăciun şi o altă echipă minunată din viaţa mea

cop_cel mai frumosO nouă apariţie editorială la Editura Cartea Daath Publishing House. Prima carte cu CD, scrisă de mine şi ilustrată de Eduard Radu Ilie.

Povestea „Măgăruşului Laur cu coama de aur” a fost scrisă în 2004 şi s-a dorit încă de-atunci a fi o mică scenetă pentru copiii cărora le place să se joace de-a animalele la concursuri de teatru. Deşi abundă de personaje simpatice, precum Moţ Căpitan, cel mai înfoiat curcan, sau Chiţa Măgăriţa, mămica lui Laur, cu coama de aur, povestea poate fi urmărită fără probleme de copii, datorită stilului curgător, plin de rime. Istoria înduioşătoare a unui măgăruş care renunţă la coama lui specială pentru a-i face de Crăciun o bucurie unei fetiţe, care nu şi-a mai văzut mama de ani de zile, a văzut lumina tiparului după 8 ani de când a fost scrisă. Este, de asemenea, şi o idee pentru învăţătoarele care predau la clasele I-IV, care-şi doresc să facă scenete pentru părinţi la serbările şcolare şi să implice cît mai mulţi elevi din clasă. O fermă a animalelor plină de personaje care sporovăiesc, se bucură, se înfoaie, latră şi miaună, au păreri şi-şi expun ideile în cel mai inimos grajd din cîte au fost inventate vreodată. Şi iată cum, în preajma Crăciunului, se adună într-un spirit toate fiinţele dintr-o gospodărie. Măgăruşul Laur, Chiţa Măgăriţa, Bora Căţelul, Moţ Căpitan şi Zvâc Motan, cerul, luna şi Fecioara Maria împlinesc o minune. Această poveste versificată este interpretată pe cd-ul conţinut în carte de actorul Liviu Chiţu.

„Cel mai frumos dar” este povestea care dă titlul noii cărţi de Crăciun apărute la Editura Cartea Daath şi este tot una dintre poveştile mele, scrisă acum 10 ani. Şi care ar fi, mă rog, cel mai frumos dar pe care i l-ai putea face cuiva, mai ales cînd vrei să-ţi bucuri părinţii? Nu ne-am gîndit niciodată prin ce-ar putea trece micuţii noştri în căutarea darului perfect pentru noi şi pe unde ar putea căuta sfaturi bune. De Crăciun intră şi copiii în priză şi vor să fie moş Crăciun pentru cei dragi.

copertaCe iese de-aici? O carte năstruşnică şi vioaie, cu doi prieteni, Eliza şi Iustin, care vor găsi într-un final, după multe căutări, darul perfect. Eliza şi Iustin sunt prieteni cu vrăbiuţa Luluţa şi cu Iepurici Bombănici. În Ajun de Crăciun, cei doi copii fac echipă pentru a găsi cel mai frumos dar pentru mamele lor. Interpreţii personajelor acestei poveşti sunt actorii Aida Avieriţei şi Liviu Chiţu. Iar povestitorul, nimeni alta decît Daniela Maria Marin, editorul cărţii.

Ilustraţia grafică: Eduard Radu Ilie

Ilustraţia muzicală: Ioan Gyuri Pascu

O echipă minunată, nu-i aşa?

Cartea „Cel mai frumos dar” se vinde cu CD. Ambele poveşti pot fi ascultate, atunci cînd noi, părinţii, suntem prea obosiţi să le mai spunem. Acum o echipă minunată de actori dau viaţă personajelor, împrumutîndu-şi vocile talentate, şi spun povestea în locul dvs.

Cartea poate fi comandată la Editura Cartea DAATH Publishing House la office@edituracarteadaath.ro, editor@edituracarteadaath.ro, cartea_daath@yahoo.com şi poate completa colecţia de poveşti a copilului dvs.

http://www.youtube.com/watch?v=tBNT_uGNtwc

Advertisements

A nins pe la noi şi zăpada…

ImageAzi noapte cînd am închis poarta în urma mea m-a lovit mirosul de alb şi curat. Un miros de copilărie cu obraji coloraţi, cu iz de rece şi de săniuţă care zboară, un miros diafan, ca cel al unor rufe proaspăt spalate, lăsate la uscat în vîntul serii. Pe stradă e atît de pustiu şi atîta linişte că aud zăpada cum se aşterne. Am şi văzut-o tot drumul cum saltă în rotocoale reci în faţa parbrizului şi în timp ce nea eugen conducea în gîndurile lui, sporovăiam cu una din Oanele din viaţa mea despre … ei bine, nu contează ce.

Dar cînd am închis poarta în urma mea, mi-am adus aminte de coteţul ăla, că n-am cum să-l numesc altfel, în care trăiau 10 suflete, dormeau cu toţii într-un pat, mîncau tot acolo, pe întuneric, se îmbrăcau şi se dezbrăcau în pat, puneau ligheanul pe pat şi se spălau. Patul ăla era viaţa lor, universul lor, odihna şi focarul de infecţii. Se trezeau dimineţile şi din pat făceau un pas şi ieşeau în stradă. Ca să facă… ce? Dumnezeu ştie ce.

Acum două zile cînd am trecut pe-acolo cu Enache, mama lor făcea gogoşi pe întuneric, iar copiii stăteau înghesuiţi în pat aşteptînd să mănînce. Cel mai mic dintre ei, un băieţel de 8 luni, dormea în gălăgia tuturor, cu picioruşele goale, rupt de lumea aceea mizeră şi întunecată din jurul lui, inconştient încă, dar condamnat pe viaţă la aceeaşi soartă cumplită, sau poate chiar mai rea. Imaginea acelui copil trîntit în mijlocul patului dormind un somn atît de profund m-a înduioşat cel mai mult din tot ce văzut în cele 10 minute cît am stat acolo. Copiii nu au putut să se bucure de jucării pentru că deja se înserase şi nu le vedeau. Stăteau pe întuneric şi singura lumină era cea a flăcărilor din soba de lut.

De ce fac oamenii ăştia copii mulţi dacă tot trăiesc în mizerie? Nu-mi spuneţi că pentru alocaţia copiilor că nu cred că o mamă nu ştie ce înseamnă creşterea unui copil şi la cît ajung costurile acestei creşteri (şi nu pun aici educaţia lui). Deci rămîne o enigmă ce e în capul acestor oameni. Dar stînd de vb cu mama-ce-făcea-gogoşi mi-am dat seama că nici nu vrea altceva de la viaţă, că altceva oricum n-a văzut, aşa că la ce să spere? Deja avînd 7, ultimul dintre ei, cel care dormea, cum a fost oare conceput? În acelaşi pat? În timp ce cei mari dormeau sau li s-a spus să închidă ochii?

Am plecat furioasă de acolo.

Sigur că în alte colţuri ale lumii, despre cele civilizate vorbesc, în asemenea condiţii copiii ar fi fost luaţi din jegul ăla în care nici unele animale nu pot trăi şi date în grija statului. Dar, mă rog, noi nu trăim acolo, deşi ne batem cu cărămida în piept că suntem civilizaţi, iar asistenţa socială din România se reduce doar la nişte pachete lunare care se dau amărîţilor.

Altfel nu-mi închipui că chiar nu se poate face nimic de pildă pentru fetiţele Cornea din Sinoe (alt caz), astfel încît să aibă curent în căsuţa lor ca să poată învăţa, cum îşi doresc. Ce mare lucru… stîlpul de curent electric era chiar în faţa casei. Chiar nu poate face nimic Primăria de-acolo? Una din fete, Anamaria, vede înceţoşat din cauză că citeşte la lumînare…

Numai pentru că există aşa ceva în satul tău şi nu mai ai ce căuta acolo ca primar. Îmi bat gura de pomană, ştiu!

Cazul de care m-am ocupat eu, familia Gabor şi-a cumpărat deja din banii donaţi la Gală, maşină de spălat şi lemne. Le-am cerut facturile să-mi demonstreze că au făcut asta. Ei sunt ceva mai norocoşi, pentru că au cel puţin curent electric în casă şi ceva mai mult spaţiu pentru copiii lor, dar stau temporar, nu e casa lor.

ImageCopiii sigur că sunt fericiţi cînd primesc jucării şi au licurici în ochi, dacă nici atunci… dar nu la asta trebuie să se limiteze normalitatea. Sigur că mă bucur că de cînd am început să mergem pe la ei cu Caravana LTV sunt mai bine îmbrăcaţi cu toţii, şi asta datorită oamenilor care au donat lucruri şi a copiilor care şi-au dat mai departe jucăriile şi penarele şi ce-au mai considerat ei de cuviinţă. Pentru mine, copiii ăştia, care au dăruit altor copii pe care nu-i vor cunoaşte niciodată, dar au făcut-o din tot sufletul, sunt adevăraţii mei eroi.Mai greu e să-i responsabilizezi pe părinţi să aibă grijă de copiii lor, să-i trimită la şcoală – aşa cum se face ea acolo – şi să-i scoată din starea de analfabetism!

Dar aici trebuie şi educaţie parentală!

Educaţie, educaţie, EDUCAŢIE, fir`ar ea de EDUCAŢIE!

Vb în seara asta la Telefonul de noapte despre asistenţa socială. Dacă simţiţi nevoia să intraţi în direct şi să comentaţi vă aştept.

(to be continued)

Din culise

monicaSigur că atunci cînd agitaţia este mai mare şi nervii sunt mai întinşi ca niciodată începi să vezi lucrurile pe repede înainte. Şi dacă îţi trebuiau 15 ani să cunoşti pe cineva cu care nu ţi se întîmplă mai nimic în viaţa de zi cu zi, televiziunea (sau sărbătorile pe care le organizezi pentru altcineva) îţi dă posibilitatea să arzi rapid nişte etape. Iată cîteva mirări şi scene din culise:

–  Recunosc că este o perioadă agitată şi că unii nu pot onora chiar toate invitaţiile la generozitate, dar dacă li s-au făcut este pentru că de prea multe ori s-au dat drept ce nu sunt. Adică nişte oameni sensibili. Pentru ei s-au inventat plicurile. Unii chiar au întins o mînă altora fără nici o invitaţie şi fără nici un protocol. Şi nici n-au avut nevoie de prea multe amănunte sau impresionări ca să facă asta. Probabil că nu vor primi nici diplome de excelenţă pentru minunatul dar pe care l-au dat acestei vieţi. Pe ei înşişi. Este posibil ca ei să nici nu vadă vreodată rîndurile acestea şi chiar dacă printr-o întîmplare va ajunge sub ochii lor, se vor mira toată viaţa cît de mult a contat gestul lor pentru alţii pe care nu-i vor cunoaşte niciodată. Cît de “cool” este asta? Aşa că voi scrie ca şi cum aş arunca un mesaj în mare…

– Am ales cazul Gabor. De fapt, nea Eugen l-a ales pentru mine. M-a sunat într-o sîmbătă seara să-mi spună că a urmărit ştirile şi că l-au impresionat copiii care nu pot merge la şcoală din cauza sărăciei şi să-l ajut să-i poată ajuta cumva. Într-o noapte, pe cînd mă aducea acasă i-am dat vestea: „Nea Eugen, s-a făcut!” Aveam numele copiilor, vîrstele lor, inclusiv ce număr poartă la pantofi şi lista cu urgenţe: lemne, haine, detergenţi. Nea Eugen s-a gîndit că ar fi frumos şi un fier de călcat, că la 8 copii e de lucru cu hainele. Dacă sunt. Aşa că le-a cumpărat unul.

–  Acesta a fost începutul. Să ştiţi că nu am făcut nimic altceva decît să dau nişte telefoane şi să vorbesc despre aceşti copii. Mai departe bulgărele s-a rostogolit singur şi a luat în jocul lui de-a hai să facem un om de zăpadă cîţiva oameni cu inima mare. Iar eu am stat toată săptămîna liniştită şi mi-am văzut de celelalte lucruri care ardeau, convinsă fiind însă că pentru nevoile familiei Gabor există o gaşcă de îngeri care şi-au suflecat deja aripile şi lucrează de zor pentru ei.

famailia gabor–   Aseară am cunoscut-o pe mamă. Era năucă de uimire, nu-i venea să creadă ce i se întîmplă. O femeie micuţă, înăsprită de viaţă. Din cînd în cînd îi răsărea o lacrimă în colţul ochiului şi se prăvălea pe obraz atunci cînd povestea de copiii ei. Purta doliu după tatăl ei, care se prăpădise cu 9 zile în urmă şi se frămînta că n-a avut din ce să-i facă o pomană. Am întrebat-o cum spală rufele şi mi-a spus că se mai duce la o rudă care are maşină de spălat şi aşa mai scapă de grosul lor. În rest, la mînă. Are noroc cu fetele mari care o ajută. Ea n-a pus niciodată mîna pe un fier de călcat. Mi-a spus că n-a avut ocazia. (M-am gîndit că nea Eugen o să se bucure că nu l-a cumpărat degeaba.) Cunosc pe cineva care, dacă i-aş spune aceste lucruri, m-ar lovi amical pe umăr şi mi-ar spune rîzînd: „fugi, mă, de-aici că minţi! Nu e posibil aşa ceva.” Şi care apoi ar face tot posibilul să mă convingă de contrariul sau, mă rog, de adevărul pe care el îl cunoaşte. Probabil că de-aceea nici n-am apelat la el, deşi are bani să-i întoarcă cu lopata.

ltv–  Vineri seara, dna psiholog Tamara Nichita şi soţul continuau să care cu maşina personală pachete şi colete cu haine şi jucării donate de prichindeii de la grădiniţa Lucian Grigorescu din Medgidia, chiar dacă mai devreme cu cîteva ore cabinetul ei de psihologie fusese dat peste cap într-o altercaţie domestică şi era plină de zgîrieturi de la un geam spart. Femeia asta e puţin nebună cînd vine vorba de ajutat, o spun cu tot dragul. În timpul declaraţiilor pe care a trebuit să le dea poliţiştilor veniţi să-i calmeze pe recalcitranţi, doamna Nichita îl întreabă pe unul din şefi dacă nu poate cumva să-i ajute pe cei din familia Gabor cu ceva. Îmi închipui ce faţă a făcut comisarul Tomescu şi mă umflă şi rîsul. Dar omul n-a zis nu, a dat şi el nişte telefoane. Astfel că duminică dimineaţa sau pe la prînz salariaţii de la Penny market, au pus mînă de la mînă şi au cumpărat alimente cît să treacă luna decembrie cu brio toţi cei 10 Gabor.

–  Din alt colţ al ţării, Gyuri Pascu mi-a trimis cărţile lui (Aventurile lui Chilli Ramirez, Purtătorul de cuvinte, colecţia lui de gînduri senine şi inspiraţii de moment şi CD-ul cu Electromagnetic Love), banii au fost donaţi tot familiei Gabor. Eu mi-am pus la bătaie rucsacul de pe Camino şi scoica de pelerin, plus, bineînţeles un exemplar din „Al treilea călător” (ultimul, pe care i l-am smuls din mîini Soniei, care tocmai îl citea). S-au alăturat acestei strîngeri de fonduri şi cei de la Graiul Dobrogei, dna Nichita (again!), oameni din sală (la un moment dat cineva şi-a donat jumătate din salariu – pe vremurile astea de criză chiar e ceva, să recunoaştem, iar altcineva – un pensionar – care venise să ajute un singur caz pînă la urmă a donat pentru toţi). Anyway, pic cu pic la sfîrşitul serii am făcut banii pentru lemne, maşina de spălat (ca să nu mai spele prin vecini) şi detergenţi. Şi repet, nu am făcut nimic decît am dat nişte telefoane.

pe la gale–  De fiecare dată după astfel de mini-campanii trag o singură concluzie: că atunci cînd oamenii vor să ajute pe cineva o vor face. Simplu. Fără fiţe şi figuri. Şi se vor bucura că pot face asta, că au posibilitatea să facă asta. Se vor interesa la modul cel mai delicat ce le trebuie acelor oameni, în afară de ceea ce este deja evident că le trebuie. Vor ţine cont de detalii la care alţii nici nu se gîndeau, pentru că niciodată n-au fost puşi în situaţia de a nu avea, sau de a duce lipsa, sau dorul. Că cei care au bani şi ar putea să facă mai multe, o fac aşa, ca să iasă la număr încă unul, cumva plictisiţi că iar li se cere şi că iar vor fi nevoiţi să dea pentru amărîţi. Aşa cum spunea cineva din sală, aceste cazuri reprezintă falimentul total al statului român. Într-o ţară civilizată, ele n-ar trebui să existe. Oamenii ăştia n-ar fi ajuns în asemenea situaţie dacă am fi avut un guvern competent care să priceapă ceva mai mult decît cum să ne taxeze pentru viaţa lor îmbuibată şi plină de aroganţe.

–  Tot din culise, sigur că s-a zbierat, s-a alergat şi s-au călcat toate cablurile posibile în picioare. Lavinia Siclitaru plină de emoţii, ceva ce poate fi derutant dacă n-ai cunoaşte-o dincolo de carcasa de crazy bitch. Dar pînă la urmă n-ar mai fi fost nici o gală dacă n-ar fi pus ea biciul pe noi. La un moment dat o văd pe Tourturelle făcîndu-ne disperată semne să repectăm măcar minutele din desfăşurător. Ce desfăşurător! Nu s-a respectat nimic de pe desfăşurătorul ăla, cea mai mare improvizaţie televizată la care am asistat şi participat vreodată! Habar n-am ce s-a văzut pe sticlă, dar în toată zăpăceala aia numai ce-o aud pe Sonia Enache (că tot ne ridicaserăm cu toţii luaţi de val să-i aplaudăm pe cei din sală, iar cei din sală pe noi): „hai să ne aplecăm!” Eu care plecasem de-acasă cu pantofii nepotriviţi, căci pe cei potriviţi la rochie nu i-am mai găsit (ţin minte că i-am pus undeva bine, pesemne) şi, ei bine, din cauza asta îmi atîrna coada rochiei, faza cu aplecatul nu mi-a picat deloc bine. Nu mai stau să explic de ce. Cele care poartă foarte rar rochii de seară mă înţeleg perfect. Plus că ce mare reprezentaţie dădusem! Nu ştiam cum să plec mai repede de-acolo să mă încălzesc la o cafea, ceva. Dacă am puţine poze este nu pentru că n-am vrut să am amintiri cu ei, ci pentru că îmi căutam disperată haina şi voiam să scap de pantofi.

toti–  Am avut la un moment dat un moment de panică văzînd un arhiepiscop sau patriarh (sorry, nu ştiu diferenţa, chiar dacă Sonia o să vrea să mă strîngă de gît după asta) trecînd printre mese şi întinzînd mîna la pupat. Mă pregăteam deja să spun o replică duioasă cum că-s musulmană şi nu ţin să primesc blagosloviri, dar am scăpat ca printr-o minune, căci sfînta faţă bisericească şi-a îndreptat atenţia către altcineva. Ar trebui totuşi să mă intereseze mai mult treburile astea, să nu mă fac de rîs, că prea erau unii exaltaţi şi eu nimic.

–  Sigur că seara nu se putea încheia fără să aflu că George cel Groaznic e şucărit pe mine de o săptămînă, de cînd a fost filmarea la Techirghiol, deşi eu mă resemnasem cu şucăreala lui încă de la Mircea Vodă, unde n-am mai ajuns, şi ar fi trebuit s-o iau ca pe un semn faptul că el încurcase voievozii şi aterizase cu maşina la Cuza Vodă, deşi eu îi spusesem că e în direcţia cealaltă. Şi tot aşa!

God Speed! Că-ncepe o altă săptămînă!