Panică şi etnicitate

Două sentimente foarte puternice pe care le-am experimentat săptămîna trecută.

Unul de panică, în seara de luni, atunci cînd am vrut să plătesc un bilet de avion cu un card bun de nimic, care n-a făcut altceva decît să-mi blocheze vreo 1900 de lei. După ce, înainte de a plăti, am trecut pe la bancă să întreb dacă pot plăti cu acel card, că nu vreau să am surprize neplăcute fiindca e musai să cumpăr biletul. Bineînţeles că, aşa cum totul se face superficial în ţara asta, surprizele neplăcute sunt deja la ordinea zilei. Tipele de la bancă s-au uitat la card şi au zis că e foarte bun, de ce să nu fie bun? Uite că nu era, dar le acord circumstanţe că mă gîndesc că poate n-au cumpărat prea multe bilete de avion la viaţa lor şi-atunci e posibil să nu fi fost rău intenţionate, doar ignorante şi superficiale ca 80% dintre oamenii din jurul nostru.

Doar că atunci cînd am văzut că banii s-au dus (undeva, nu se ştie unde) şi că eu trebuia neapărat să cumpăr biletul ĂLA de avion şi era posibil să nu mai am cu ce a doua zi (că preţul biletelor creşte de la o zi la alta, posibil şi cu cîteva sute de euro într-o zi), au început să-mi tremure mîinile instantaneu şi mi s-a blocat mintea, cu două ore înainte de emisie, cînd trebuia să mă montez urgent ca să vorbesc despre dragii noştri funcţionari din ambasade. Eh, uite că am uitat să fac trimitere şi la cei din bănci, care, în urma trainingurilor costisitoare au învăţat să zîmbească şi să-şi calmeze atitudinea, îţi mai dau şi un pix de la ei cu fir lung să semnezi documentele, dar asta nu rezolvă cu nimic problemele stringente rezolvabile cu un simplu telefon.

Groaznic! Am început să pricep ce înseamnă atacul de panică, o chestie nasoală rău. Acum cîţiva ani aş fi spus că numai mironosiţele au parte de atacuri de panică. Una două leşină, una două se atacă, se panichează etc. Ei voila, e o stare de blocaj total cînd nu mai vezi nici o soluţie pentru că se scurtcircuitează toată logica şi sinapsele creierului.

Al doilea a fost de iritare. Cam pe miercuri aşa. Mă tot suna o antropoloagă de-a lui Enache (Sînziana – o figură luminoasă şi curajoasă, îmi amintea un pic de Magda) să mă întrebe despre etnia turco-tătară. Cineva ar vrea să ştie ce fel de oameni sunt turcii sau tătarii, pe motiv că sunt exotici. Nimic nu mă enervează mai mult decît să vb cu un român despre etnia mea. Am avut nu zeci, ci sute de discuţii cu aşa zişii patrioţi români în urma cărora am ajuns la concluzia că tătarii încă nu fuseseră iertaţi pentru prietenul lui Ştefan cel Mare, lăsat să atîrne în stejarul din Borzeşti. Ar trebui să scriu eu însămi o carte cu zeci de întîmplări etnice ca să se prindă cineva ce fel de oameni sunt unii şi alţii, de parcă asta ar avea vreo importanţă. Cum vin dintr-o familie mixtă, care a avut grijă să mă înţeleg bine şi cu ramura tătară şi cu cea turcă, nu am căzut niciodată în păcatul de a-i judeca pe oameni în funcţie de etnie. Pentru binele şi adevărul istoric pe care-l vor cunoaşte maxim 50 de persoane în următoarea sută de ani, am băut un ceai verde cu Sînziana la Cărtureştiul din C-ţa şi i-am povestit întîmplări hazlii legate de nume şi sex (de la „ce nume are asta” la „credeam că eşti bărbat” pînă la „ia veniţi, măi, să vedeţi cum arată o turcoaică” „pardon, sunt juma-juma”) în speranţa că-i vor folosi la ceva. Şi mă uitam la ceas că deja întîrziasem la o întîlnire cu Oha (ne propusesem să mîncăm nişte gogoşi împreună, gogoşi cu expresso), plus că timpul trecea în continuare şi trebuia să pregătesc pălăvrăgeala de la miezul nopţii. Între timp telefoanele sunau că nu ştiu cine fusese ameninţat nu ştiu unde, pe un ton de stătea să cadă un bloc cu bulină roşie fix în centrul Constanţei…

Şi astea au fost doar două zile normale!

Advertisements