Mult, repede şi, dacă se poate, bine…

Întotdeauna cînd am foarte multe „treburi” importante de terminat, toate urgente, toate delicate, mă trezesc că nu vreau nimic altceva decît să scriu. Vine ca un fel de revoltă la tot ce mi-e dat să trăiesc şi uneori să spun fără să mă gîndesc prea mult, fiindcă… nu e timp.

E adevărat că un om ocupat îşi găseşte timp să facă şi aia, şi aia, şi ailaltă, dar mai mereu ce n-are legătură cu ceea ce este el, de fapt. Un om ocupat este nevoit să devină eficient ca să nu le bulească pe toate cîte i s-au dat să ducă, dar, din văzute, pe observate şi pe trăitelea, este mai puţin eficient cu viaţa personală.

Această goană incredibilă pentru rezolvarea problemelor o văd şi la ceilalţi. Mi-aş dori să-i cunosc, nu numai să interacţionez cu ei pe sărite, pe apucate şi din viteza maşinii. Dar ştiu că nu e timp, că nu se poate, că ne ia valul şi cădem cu toţii în acea superficialitate de care am fugit întotdeauna şi în care am căzut uneori şi eu luată de val.

Îmi doresc mai mult timp să fac dracului ceva ca lumea şi am impresia uneori că ni se cere prea mult doar ca să nu ne amintim că ni se apropie termenul de expirare. La asta nu trebuie să ne gîndim pentru că nouă nu ni se poate întîmpla să fim nemuritori. Şi ne comportăm ca atare.

Am început să vorbesc mai repede de frică să nu mă ajungă timpul din urmă şi să nu cumva să uit să spun ceva, de parcă ar avea vreo importanţă. Încerc să-mi dau seama ce-am făcut, de pildă, azi să-mi bucur sufletul şi nu ţin minte decît că mi-am repezit copilul care m-a căutat prin casă de cîteva ori şi apoi s-a lăsat păgubaş, deşi e singura fiinţă care nu s-a supărat pe mine.

Gîndul ăsta mă scoate din minţi şi mă afectează la culme că nu-i pot oferi nici măcar lumea pe care am gîndit-o pentru mine.  

Dacă ar fi să vorbesc încet, pe îndelete, avînd tot timpul de partea mea, aş răni prea multă lume, aşa că într-un fel cred că e mai bine că nu mai am timp.  

Sfîrşit de vară, început de toamnă cu telefoane în direct

100_5523Cea mai agitată vară din viaţa mea din toate punctele de vedere. A început cu un aşa nu se mai poate, a continuat cu o luare de lume în cap, cu nişte călătorii aiurite, din care n-am înţeles nimic altceva decît că banii sunt importanţi doar ca să te pună în mişcare, apoi partea frumoasă a fost că s-au lipit de mine oameni mişto, că am avut mai mult timp să stau la palavre cu unii prieteni pe care nu-i mai văzusem demult, în special cei din Bucureşti, şi că am avut spaţiu să mă desfăşor în legea mea, fix atunci cînd mi-au venit pandaliile.

Dau un delete and rewind. Şi să-mi fie învăţătură de minte.

***

Aseară a început noua emisiune în direct pe Litoral TV. Telefonul de noapte. Aseară am contorizat aşa: o cacofonie la primul direct, mai multe bîlbe, o întrebare tembelă pe care i-am pus-o invitatei mele, Andreia Ciolacu (în mintea mea avea sens, dar cînd a ieşit pe gură a sunat altfel :)), a mai fost o tentativă de dezacord pe care am dres-o în ultimul moment şi stresul că nu vor suna telefoanele. S-a dezbătut problema greutăţii ghiozdanului elevului.

Să sperăm că pînă la sfîrşitul săptămînii îmi intru în mînă, dacă nu cumva mă sinucid în direct.