Viaţa pe like înainte

ImageNu mi-am dat seama cît de mare este tupeul generaţiei actuale şi cît de distorsionată conştiinţa propriei valori pînă nu am fost pusă faţă în faţă cu papiţoaicele din ziua de azi. Inutil să mai vorbesc despre nesimţire şi despre felul cum li s-a inseminat ideea că li se cuvine totul, că sunt buricii şi buricele pămîntului şi că, cu cît eşti mai superficial, cu atît vei înainta mai repede în viaţă. Că eşti un fraier dacă depui efort şi eşti şi mai fraier dacă nu te foloseşti de alţii ca să obţii glorie, faimă, cît mai multe like-uri pe facebook, vizibilitate sau televizibilitate, într-un cuvînt, „putere”.

Fără să generalizez şi să spun lucruri neplăcute despre generaţia între 18-26 de ani, pentru că ştiu că sunt şi tineri extraordinari – printre ei, bineînţeles, şi foştii mei elevi – nu mă pot împiedica să nu observ că celor cu adevărat extraordinari şi cu bun simţ le-au luat faţa copiii de interlopi şi puii de curviştine, care au o gură cît o şură, de obicei pe cît de mare, pe atît de diformă, că ai impresia că atunci cînd vorbesc mestecă în loc de cuvinte mortar într-o balastieră de pe vremea lui Ceaşcă, vremea pe care ei/ele nu au prins-o, nu că le-ar fi folosit treapta a doua la ceva, dar măcar se prindea ceva elementar de ei/ele, ca de exemplu cum să scrie corect româneşte.

11174943_1054544164559729_4102714009950314747_nChiar şi-aşa, mă gîndesc de multe ori la ei ca la nişte tineri care nu au nici o vină, care ar fi putut fi originali, cuviincioşi (cu accent pe politeţe, nu neapărat pe religiozitate), care ar fi putut avea o privire curată, demnă, nişte diplome luate pe bune, în urma unor examene date fără gîndul ascuns al copiatului, examene luate cu brio în urma unor lungi nopţi de învăţătură. Ar fi putut… dar nu sunt…  Pentru că tot timpul i-a protejat cineva, i-a cocoloşit, i-a minţit că sunt speciali, cînd erau doar penibili, cineva care le-a încurajat mereu aiurelile şi tîmpeniile ridicîndu-le la rang de şmecherie. Iar noi, ăştialalţi, ce-am făcut? Ne-am uitat la ei cum macină pe frecvenţele interminabile ale prostiei, dar am uitat să-i punem la punct atunci cînd au sărit calul. Pe profesoarele de liceu, care ar mai fi putut corecta ceva, nu le-a ajutat salariul, îmbrăcămintea sau au fost prea şocate de îndrăzneala unor mucoase teribiliste. Or fi fost ele mucoase, dar n-au lipsit de la şcoala vieţii predată la tv, atunci cînd au luat aminte la lecţia protecţiei masculine. Un boşorog şi s-au căpătuit pe viaţă, le-au picat banii de pantofi şi slujba nevisată, şi de-atunci încolo a fost simplu să-ţi decidă ţie destinul. Balastiera lor a devenit balastiera voastră.

Viteza cu care ele au mîncat constant rahat a decis viitorul copiilor tăi.

Dacă te regăseşti în acest scenariu, ignoră-mă. Nu e ușor ce am de zis mai departe.

În ultimele două luni cît am luat pauză de televiziune am avut numeroase discuţii cu prietenii mei, pe care ÎN SFÎRŞIT am apucat să-i văd şi să stau la palavre despre ce dumnezeu se întîmplă cu ţara asta şi cum de-am permis ca toţi rataţii să ajungă să ne ameninţe, să se burzulaiască la noi, în timp ce ei bişniţăreau peste hotare sau curvărăseau cu cine apucau.

Am ajuns la concluzia că este vina noastră, a tuturor, că am permis aşa ceva. Bine, la concluziile astea ajunsesem eu de prin 2005, cu vreo 3 ani înainte de criză, dar acum efectele sunt din ce în ce mai groteşti, iar eu din ce în ce mai serioasă. Trebuia să ridicăm vocea de fiecare dată cînd incompetenţii au intrat pe uşa din dos şi ne-au făcut munca de-o viaţă praf şi pulbere, trebuia să ridicăm vocea la toţi cei care s-au crezut mai presus de noi, doar pentru că le legiferaseră părinţii un stil de viaţă manelist şi să le luăm la puricat averile, să le luăm la întrebări pensiile de handicapaţi, să atragem atenţia instituţiilor şi mult mai încolo, să mergem pînă în pînzele albe pentru orice nelegiuire pe care AM VĂZUT-O! nu neapărat care ni S-A FĂCUT!

mi s-a aplecatPentru orice fufă care a apărut la catedră şi s-a dat drept profesoară, apoi s-a tras de şireturi cu elevele ei, trebuia făcută o plîngere la Inspectorate, ca Inspectoratele să înţeleagă că noi, părinţii, vrem învăţămînt de calitate, nu fuşăreală, pentru orice rapandulă care a ajuns în Parlament şi-ţi conduce ţie acum destinul, trebuia o mobilizare de forţe din toate domeniile şi din toate direcţiile, astfel încît să cedeze nervos şi să ajungă să croşeteze cipici la Spitalul 9, nu să decidă soarta unor licitaţii frauduloase sau mai ştiu eu ce, pentru orice schimbare de sistem, pentru orice taxă nelalocul ei, trebuia să batem cu pumnul în masă că NU SUNTEM DE ACORD, că ei toţi trebuie să ţină seama de noi şi că NOI trebuie să ţinem seama de fiecare în parte.

Şi dacă nici asta nu ne-a motivat, atunci ar fi trebuit să ne motiveze soarta cruntă a copiilor şi bunicilor noştri. Pensiile şi alocaţiile lor din care nu-şi pot lua medicamente sau creioane. Orice caz inuman de copil aruncat pe cîmp sau maltrat de propriul părinte ar fi trebuit să ne răscoale sîngele şi să ne facă să vomităm. Orice urangutan umflat cu steroizi care crede că poate rezolva ceva prin violenţă – şi poate, la naiba, că doar n-o să se bată un inginer cu imbecilul ăla care a inventat perversa de Petroşani sau din ce văgăună era el – ar fi trebuit pus la punct cu legea şi azvîrlit în cea mai neagră celulă, ţinut acolo pînă-i putrezeau steroizii, pe 42 de lei pe lună. Orice emisiune care promovează promiscuitatea, vulgaritatea, limbajul de mahala şi atitudinea de căţea în călduri ar fi trebuit pusă la zid de orice cetăţean revoltat.

Dacă nu asta, atunci ar fi trebuit să te motiveze şi să nu mai tolerezi o atare stare de lucruri fiecare excursie sau fiecare atelier de creaţie pe care nu le-ai putut oferi copiilor tăi, sau gardul ăla de la casă pe care n-ai putut să-l pui nici anul acesta pentru că abia dacă ai găsit bani să-ţi întreţii preşul de la intrare, ar fi trebuit să-ţi ridice vocea numai gîndul la bărbatul tău plecat pe afară, pentru că aici nu-şi poate întreţine familia, în schimb guvernanţii se întreţin bine mersi din truda ta, avînd singura grijă să te umilească mai tare cu aroganţele şi prostiile lor. Orice boală pe care cineva drag din familia ta a avut-o şi ai ignorat-o din lipsă de bani sau din cauza situaţiei din spitale pînă cînd a fost prea tîrziu. Orice copil care n-a primit tratament la timp, orice bătrîn căruia i s-a spus „lasă că ai trăit destul”. Orice impotent care a dat cu maşina peste tine pe trotuar sau pe zebră pentru că s-a bazat pe o pilă sau pe cineva sus-pus că va scăpa cu fața curată și de data asta.

Tu pe ce te-ai bazat? În afară de tine însuţi, ce altceva ţi-a mai rămas? Da, ştiu toate cuvintele şi explicaţiile alea frumoase pe care o să mi le enumeraţi despre ameninţări, răzbunări, intrigi şi nesimţiri. Nu am nevoie să tot aud despre un alt caz în care ai fost victimă. Mi-e plin şi mie podul de propriile mele cazuri în care am căzut victimă a unui sistem putrezit pînă în măduva oaselor. Şi nu mai vreau să aud despre nerezolvări şi drumuri înfundate. Sunt sătulă pînă peste cap de ale mele. Parcă nici n-a existat vremea cînd călătoream şi-mi vedeam de scris, mai bine sau mai prost, cum mă pricepeam şi eu.

Sincer, am ajuns să jubilez de fiecare dată cînd mai intră cîte un arivist la închisoare, cînd un invincibil de-ăsta este înfundat pentru o vreme (dacă se poate cît mai îndelungată). Cînd a intrat Năstase la închisoare făceam calcule de genul: cam cîte vieţi ar fi putut salva de la mizerie tablourile snobului ăsta? Cam cîte luni la rînd ar fi putut primi copiii României alocaţiile mărite dacă i-ar fi fost confiscate şi luate la puricat averile? Cînd a intrat la zdup europarlamentarul absolut al tuturor timpurilor, această mangafa de becali, am avut satisfacţia că s-a făcut dreptate tuturor celor care şi-au urmat facultăţile din vocaţie şi au excelat muncind pe brînci, o sintagmă pe care papagalul de Becali o atribuie doar fraierilor. Cînd s-a stins Cioabă şi-am crezut că i s-a ciobit şi dinastia, m-am bucurat. M-am bucurat degeaba că a murit unu că s-au născut peste noapte mai mulţi: regi, împăraţi, rahaţi… care nu plătesc taxe la stat. De ce? că au o gură cît o betonieră care împroaşcă tupeu, jigodism, minciuni şi perversitate de la 7 poşte pe la 7 televiziuni toate primitoare de ţigăneală.

De ce am permis toate astea? Ori dacă le-am permis, ne-am pierdut dreptul să ne mai plîngem. Pentru că am fi putut face treabă mult mai bună decît toţi tupeiştii ăştia care vor să ne conducă viaţa. Mi-e pur şi simplu jenă de ţara asta cînd văd un lindic ca Ponta cum se umflă şi cum se răţoie şi cum se comportă exact ca o fufă care nu-şi mai găseşte jumătatea şi dă vina pe unghiile ei, singura mare dramă a fufelor, să n-aibă unghiile la aceeaşi lungime. Orice alt individ ar fi fost mult mai nimerit în fruntea ţării decît acest nevertebrat. Noi i-am permis să ajungă acolo.

Suntem vinovaţi de comoditate, asta e tot. Am preferat să dăm like-uri sau ignore-uri, că nu ne costă nimic. Din cînd în cînd cîte-un share pe care îl mai lăicuiau alţi doi amărîţi rătăciţi pe net. Şi am crezut c-am schimbat faţa pămîntului. Sau ne-a plăcut să credem asta. Sau am obosit şi ne-am blazat, aşteptăm să se întîmple o minune poate? Ne-au intimidat prea mult goliciunile astea fără creier care apar pe la tv, atît de mult încît am uitat pentru ce ne-am pregătit?

Nu ştiu de voi, dar eu, una, nu m-am pregătit pentru o astfel de ţară, nu mi-am ros timpul, coatele şi speranţele, nu am încercat să-mi văd de viaţa mea ca să mă frece la cap nişte incompetenţi şi să mă scuipe în faţă nişte intriganţi cu IQ-ul cît al unui picior de broască. Nu vreau să (mai) fiu tolerantă cu aşa ceva.

Hai cu like!

Advertisements

Comments are closed.