Perfecţiune

ImageAş vrea să pot spune şi eu ca Masahide „Cum magazia mea a ars/ nimic nu mai opreşte acum/ priveliştea lunii strălucitoare”, un motto pe care autoarea Julie Metz l-a folosit într-unul din capitolele cărţii sale „Perfecţiune”, dar e cam greu să te bucuri de ruine atunci cînd eşti în mijlocul evenimentelor. Poate mai încolo…

La un moment dat o prietenă mă întreabă: „cum de nu te agiţi?” era uimită că niciodată nu-mi smulg părul din cap sau nu mă înfurii cînd vin peste mine anumite întîmplări care ar da peste cap pe oricine, dar se întîmplă să iau foc la chestii mărunte, gen minciuni, ipocrizie socială sau rapandule. Sînt şi eu ca yoghinul ăla care stă, dar nu aşteaptă nimic, care ia de la viaţă fără să ceară şi care mulţumeşte cînd are chef sau cînd e nevoia mai mare. Şi pe urmă mai e şi chestia că nu mi-am clădit niciodată fericirea pe nefericirea altcuiva, aşa că dorm liniştită noaptea, atunci cînd n-am insomnii că nu mi se mai termină listele de cumpărături, de lucruri pe care ar fi trebuit să le fac pînă la 37 de ani şi nu le-am făcut şi de lista de cretini pe care mi-ar plăcea să-i întîlnesc întîmplător ca să le dau un cap în gură. Nu aştept. Stau. Şi privesc. Căci ştiu că viaţa e minunată şi are incredibila ironie de a aşeza piesele de puzzle cap la cap atunci cînd trebuieare ea chef. Iar eu nu trebuie să fac nimic pentru asta, decît să-mi văd de fleacurile mele cît de bine pot.

Dacă ar fi însă un lucru pe care ar trebui să mi-l reproşez este că n-am capacitatea de a mă supăra CU ADEVĂRAT pe cineva şi că din cînd în cînd răspund la saluturile cretinilor, probabil şocată de atîta tupeu. Un fel de „ce faci, fatăăăă? Vin acasă, cum dau de tine, vreau să vorbim”. Se trezise una din multele rapandule care şi-au lăsat balele slinoase prin viaţa mea. În loc să-i zic „ vorbeşte, făi, cu mă-ta, hai sictir de boschetară”, îi spun că sînt în Medgidia, uitînd că s-ar putea totuşi să mă întorc în Bucureşti sau să-ncep „rondul de noapte” la Năvodari. Şi pînă la urmă chiar dacă aş fi rămas prin Medgidia în perioada cînd vine ea să bea o bere prietenoasă cu pulărăii ei (că ţine morţiş să se dea mare!) tot ar fi trebuit s-o înjur.

O altă prietenă constată că „am o viaţă palpitantă”, în sensul că atrag toţi nebunii în ea. Dacă aş fi fost un spital de psihiatrie şi tot n-aş fi putut caza atîtea personalităţi dezaxate şi mutilate psihic de toate telenovelele cu şi în care au crescut. Da, s-ar putea spune că nebunii ăştia de care m-am săturat pînă peste cap mi-au făcut viaţa destul de palpitantă, şi nici eu n-am ţinut morţiş să le uşurez nebunia, ba poate că am contribuit parţial la ea cu pretenţiile mele de „lasă prostiile, apucă-te dracu de ceva”.

Chit pe chit, sau cam aşa ceva.

Sînt pissed off pe foarte multe căcaturi, semn că am stat prea mult fără să aştept. Plus că deja a început să mi se pară anormal să mă mai motiveze ceva. Fiindcă chiar nu văd ce. Pe unde întorc ochii văd numai înfundături şi înfundaţi.

Advertisements

Comments are closed.