Viaţa pe like înainte

ImageNu mi-am dat seama cît de mare este tupeul generaţiei actuale şi cît de distorsionată conştiinţa propriei valori pînă nu am fost pusă faţă în faţă cu papiţoaicele din ziua de azi. Inutil să mai vorbesc despre nesimţire şi despre felul cum li s-a inseminat ideea că li se cuvine totul, că sunt buricii şi buricele pămîntului şi că, cu cît eşti mai superficial, cu atît vei înainta mai repede în viaţă. Că eşti un fraier dacă depui efort şi eşti şi mai fraier dacă nu te foloseşti de alţii ca să obţii glorie, faimă, cît mai multe like-uri pe facebook, vizibilitate sau televizibilitate, într-un cuvînt, „putere”.

Fără să generalizez şi să spun lucruri neplăcute despre generaţia între 18-26 de ani, pentru că ştiu că sunt şi tineri extraordinari – printre ei, bineînţeles, şi foştii mei elevi – nu mă pot împiedica să nu observ că celor cu adevărat extraordinari şi cu bun simţ le-au luat faţa copiii de interlopi şi puii de curviştine, care au o gură cît o şură, de obicei pe cît de mare, pe atît de diformă, că ai impresia că atunci cînd vorbesc mestecă în loc de cuvinte mortar într-o balastieră de pe vremea lui Ceaşcă, vremea pe care ei/ele nu au prins-o, nu că le-ar fi folosit treapta a doua la ceva, dar măcar se prindea ceva elementar de ei/ele, ca de exemplu cum să scrie corect româneşte.

11174943_1054544164559729_4102714009950314747_nChiar şi-aşa, mă gîndesc de multe ori la ei ca la nişte tineri care nu au nici o vină, care ar fi putut fi originali, cuviincioşi (cu accent pe politeţe, nu neapărat pe religiozitate), care ar fi putut avea o privire curată, demnă, nişte diplome luate pe bune, în urma unor examene date fără gîndul ascuns al copiatului, examene luate cu brio în urma unor lungi nopţi de învăţătură. Ar fi putut… dar nu sunt…  Pentru că tot timpul i-a protejat cineva, i-a cocoloşit, i-a minţit că sunt speciali, cînd erau doar penibili, cineva care le-a încurajat mereu aiurelile şi tîmpeniile ridicîndu-le la rang de şmecherie. Iar noi, ăştialalţi, ce-am făcut? Ne-am uitat la ei cum macină pe frecvenţele interminabile ale prostiei, dar am uitat să-i punem la punct atunci cînd au sărit calul. Pe profesoarele de liceu, care ar mai fi putut corecta ceva, nu le-a ajutat salariul, îmbrăcămintea sau au fost prea şocate de îndrăzneala unor mucoase teribiliste. Or fi fost ele mucoase, dar n-au lipsit de la şcoala vieţii predată la tv, atunci cînd au luat aminte la lecţia protecţiei masculine. Un boşorog şi s-au căpătuit pe viaţă, le-au picat banii de pantofi şi slujba nevisată, şi de-atunci încolo a fost simplu să-ţi decidă ţie destinul. Balastiera lor a devenit balastiera voastră.

Viteza cu care ele au mîncat constant rahat a decis viitorul copiilor tăi.

Dacă te regăseşti în acest scenariu, ignoră-mă. Nu e ușor ce am de zis mai departe.

În ultimele două luni cît am luat pauză de televiziune am avut numeroase discuţii cu prietenii mei, pe care ÎN SFÎRŞIT am apucat să-i văd şi să stau la palavre despre ce dumnezeu se întîmplă cu ţara asta şi cum de-am permis ca toţi rataţii să ajungă să ne ameninţe, să se burzulaiască la noi, în timp ce ei bişniţăreau peste hotare sau curvărăseau cu cine apucau.

Am ajuns la concluzia că este vina noastră, a tuturor, că am permis aşa ceva. Bine, la concluziile astea ajunsesem eu de prin 2005, cu vreo 3 ani înainte de criză, dar acum efectele sunt din ce în ce mai groteşti, iar eu din ce în ce mai serioasă. Trebuia să ridicăm vocea de fiecare dată cînd incompetenţii au intrat pe uşa din dos şi ne-au făcut munca de-o viaţă praf şi pulbere, trebuia să ridicăm vocea la toţi cei care s-au crezut mai presus de noi, doar pentru că le legiferaseră părinţii un stil de viaţă manelist şi să le luăm la puricat averile, să le luăm la întrebări pensiile de handicapaţi, să atragem atenţia instituţiilor şi mult mai încolo, să mergem pînă în pînzele albe pentru orice nelegiuire pe care AM VĂZUT-O! nu neapărat care ni S-A FĂCUT!

mi s-a aplecatPentru orice fufă care a apărut la catedră şi s-a dat drept profesoară, apoi s-a tras de şireturi cu elevele ei, trebuia făcută o plîngere la Inspectorate, ca Inspectoratele să înţeleagă că noi, părinţii, vrem învăţămînt de calitate, nu fuşăreală, pentru orice rapandulă care a ajuns în Parlament şi-ţi conduce ţie acum destinul, trebuia o mobilizare de forţe din toate domeniile şi din toate direcţiile, astfel încît să cedeze nervos şi să ajungă să croşeteze cipici la Spitalul 9, nu să decidă soarta unor licitaţii frauduloase sau mai ştiu eu ce, pentru orice schimbare de sistem, pentru orice taxă nelalocul ei, trebuia să batem cu pumnul în masă că NU SUNTEM DE ACORD, că ei toţi trebuie să ţină seama de noi şi că NOI trebuie să ţinem seama de fiecare în parte.

Şi dacă nici asta nu ne-a motivat, atunci ar fi trebuit să ne motiveze soarta cruntă a copiilor şi bunicilor noştri. Pensiile şi alocaţiile lor din care nu-şi pot lua medicamente sau creioane. Orice caz inuman de copil aruncat pe cîmp sau maltrat de propriul părinte ar fi trebuit să ne răscoale sîngele şi să ne facă să vomităm. Orice urangutan umflat cu steroizi care crede că poate rezolva ceva prin violenţă – şi poate, la naiba, că doar n-o să se bată un inginer cu imbecilul ăla care a inventat perversa de Petroşani sau din ce văgăună era el – ar fi trebuit pus la punct cu legea şi azvîrlit în cea mai neagră celulă, ţinut acolo pînă-i putrezeau steroizii, pe 42 de lei pe lună. Orice emisiune care promovează promiscuitatea, vulgaritatea, limbajul de mahala şi atitudinea de căţea în călduri ar fi trebuit pusă la zid de orice cetăţean revoltat.

Dacă nu asta, atunci ar fi trebuit să te motiveze şi să nu mai tolerezi o atare stare de lucruri fiecare excursie sau fiecare atelier de creaţie pe care nu le-ai putut oferi copiilor tăi, sau gardul ăla de la casă pe care n-ai putut să-l pui nici anul acesta pentru că abia dacă ai găsit bani să-ţi întreţii preşul de la intrare, ar fi trebuit să-ţi ridice vocea numai gîndul la bărbatul tău plecat pe afară, pentru că aici nu-şi poate întreţine familia, în schimb guvernanţii se întreţin bine mersi din truda ta, avînd singura grijă să te umilească mai tare cu aroganţele şi prostiile lor. Orice boală pe care cineva drag din familia ta a avut-o şi ai ignorat-o din lipsă de bani sau din cauza situaţiei din spitale pînă cînd a fost prea tîrziu. Orice copil care n-a primit tratament la timp, orice bătrîn căruia i s-a spus „lasă că ai trăit destul”. Orice impotent care a dat cu maşina peste tine pe trotuar sau pe zebră pentru că s-a bazat pe o pilă sau pe cineva sus-pus că va scăpa cu fața curată și de data asta.

Tu pe ce te-ai bazat? În afară de tine însuţi, ce altceva ţi-a mai rămas? Da, ştiu toate cuvintele şi explicaţiile alea frumoase pe care o să mi le enumeraţi despre ameninţări, răzbunări, intrigi şi nesimţiri. Nu am nevoie să tot aud despre un alt caz în care ai fost victimă. Mi-e plin şi mie podul de propriile mele cazuri în care am căzut victimă a unui sistem putrezit pînă în măduva oaselor. Şi nu mai vreau să aud despre nerezolvări şi drumuri înfundate. Sunt sătulă pînă peste cap de ale mele. Parcă nici n-a existat vremea cînd călătoream şi-mi vedeam de scris, mai bine sau mai prost, cum mă pricepeam şi eu.

Sincer, am ajuns să jubilez de fiecare dată cînd mai intră cîte un arivist la închisoare, cînd un invincibil de-ăsta este înfundat pentru o vreme (dacă se poate cît mai îndelungată). Cînd a intrat Năstase la închisoare făceam calcule de genul: cam cîte vieţi ar fi putut salva de la mizerie tablourile snobului ăsta? Cam cîte luni la rînd ar fi putut primi copiii României alocaţiile mărite dacă i-ar fi fost confiscate şi luate la puricat averile? Cînd a intrat la zdup europarlamentarul absolut al tuturor timpurilor, această mangafa de becali, am avut satisfacţia că s-a făcut dreptate tuturor celor care şi-au urmat facultăţile din vocaţie şi au excelat muncind pe brînci, o sintagmă pe care papagalul de Becali o atribuie doar fraierilor. Cînd s-a stins Cioabă şi-am crezut că i s-a ciobit şi dinastia, m-am bucurat. M-am bucurat degeaba că a murit unu că s-au născut peste noapte mai mulţi: regi, împăraţi, rahaţi… care nu plătesc taxe la stat. De ce? că au o gură cît o betonieră care împroaşcă tupeu, jigodism, minciuni şi perversitate de la 7 poşte pe la 7 televiziuni toate primitoare de ţigăneală.

De ce am permis toate astea? Ori dacă le-am permis, ne-am pierdut dreptul să ne mai plîngem. Pentru că am fi putut face treabă mult mai bună decît toţi tupeiştii ăştia care vor să ne conducă viaţa. Mi-e pur şi simplu jenă de ţara asta cînd văd un lindic ca Ponta cum se umflă şi cum se răţoie şi cum se comportă exact ca o fufă care nu-şi mai găseşte jumătatea şi dă vina pe unghiile ei, singura mare dramă a fufelor, să n-aibă unghiile la aceeaşi lungime. Orice alt individ ar fi fost mult mai nimerit în fruntea ţării decît acest nevertebrat. Noi i-am permis să ajungă acolo.

Suntem vinovaţi de comoditate, asta e tot. Am preferat să dăm like-uri sau ignore-uri, că nu ne costă nimic. Din cînd în cînd cîte-un share pe care îl mai lăicuiau alţi doi amărîţi rătăciţi pe net. Şi am crezut c-am schimbat faţa pămîntului. Sau ne-a plăcut să credem asta. Sau am obosit şi ne-am blazat, aşteptăm să se întîmple o minune poate? Ne-au intimidat prea mult goliciunile astea fără creier care apar pe la tv, atît de mult încît am uitat pentru ce ne-am pregătit?

Nu ştiu de voi, dar eu, una, nu m-am pregătit pentru o astfel de ţară, nu mi-am ros timpul, coatele şi speranţele, nu am încercat să-mi văd de viaţa mea ca să mă frece la cap nişte incompetenţi şi să mă scuipe în faţă nişte intriganţi cu IQ-ul cît al unui picior de broască. Nu vreau să (mai) fiu tolerantă cu aşa ceva.

Hai cu like!

Perfecţiune

ImageAş vrea să pot spune şi eu ca Masahide „Cum magazia mea a ars/ nimic nu mai opreşte acum/ priveliştea lunii strălucitoare”, un motto pe care autoarea Julie Metz l-a folosit într-unul din capitolele cărţii sale „Perfecţiune”, dar e cam greu să te bucuri de ruine atunci cînd eşti în mijlocul evenimentelor. Poate mai încolo…

La un moment dat o prietenă mă întreabă: „cum de nu te agiţi?” era uimită că niciodată nu-mi smulg părul din cap sau nu mă înfurii cînd vin peste mine anumite întîmplări care ar da peste cap pe oricine, dar se întîmplă să iau foc la chestii mărunte, gen minciuni, ipocrizie socială sau rapandule. Sînt şi eu ca yoghinul ăla care stă, dar nu aşteaptă nimic, care ia de la viaţă fără să ceară şi care mulţumeşte cînd are chef sau cînd e nevoia mai mare. Şi pe urmă mai e şi chestia că nu mi-am clădit niciodată fericirea pe nefericirea altcuiva, aşa că dorm liniştită noaptea, atunci cînd n-am insomnii că nu mi se mai termină listele de cumpărături, de lucruri pe care ar fi trebuit să le fac pînă la 37 de ani şi nu le-am făcut şi de lista de cretini pe care mi-ar plăcea să-i întîlnesc întîmplător ca să le dau un cap în gură. Nu aştept. Stau. Şi privesc. Căci ştiu că viaţa e minunată şi are incredibila ironie de a aşeza piesele de puzzle cap la cap atunci cînd trebuieare ea chef. Iar eu nu trebuie să fac nimic pentru asta, decît să-mi văd de fleacurile mele cît de bine pot.

Dacă ar fi însă un lucru pe care ar trebui să mi-l reproşez este că n-am capacitatea de a mă supăra CU ADEVĂRAT pe cineva şi că din cînd în cînd răspund la saluturile cretinilor, probabil şocată de atîta tupeu. Un fel de „ce faci, fatăăăă? Vin acasă, cum dau de tine, vreau să vorbim”. Se trezise una din multele rapandule care şi-au lăsat balele slinoase prin viaţa mea. În loc să-i zic „ vorbeşte, făi, cu mă-ta, hai sictir de boschetară”, îi spun că sînt în Medgidia, uitînd că s-ar putea totuşi să mă întorc în Bucureşti sau să-ncep „rondul de noapte” la Năvodari. Şi pînă la urmă chiar dacă aş fi rămas prin Medgidia în perioada cînd vine ea să bea o bere prietenoasă cu pulărăii ei (că ţine morţiş să se dea mare!) tot ar fi trebuit s-o înjur.

O altă prietenă constată că „am o viaţă palpitantă”, în sensul că atrag toţi nebunii în ea. Dacă aş fi fost un spital de psihiatrie şi tot n-aş fi putut caza atîtea personalităţi dezaxate şi mutilate psihic de toate telenovelele cu şi în care au crescut. Da, s-ar putea spune că nebunii ăştia de care m-am săturat pînă peste cap mi-au făcut viaţa destul de palpitantă, şi nici eu n-am ţinut morţiş să le uşurez nebunia, ba poate că am contribuit parţial la ea cu pretenţiile mele de „lasă prostiile, apucă-te dracu de ceva”.

Chit pe chit, sau cam aşa ceva.

Sînt pissed off pe foarte multe căcaturi, semn că am stat prea mult fără să aştept. Plus că deja a început să mi se pară anormal să mă mai motiveze ceva. Fiindcă chiar nu văd ce. Pe unde întorc ochii văd numai înfundături şi înfundaţi.

Temeri

ImageTeama de a nu fi ridicol

Teama de a nu fi prea rău

Teama de a fi prea bun

Teama de ratare

Teama de fericire

Teama de nefericire

Teama de a fi sincer

Teama de a minţi

Teama de a nu fi publicat

Teama de a fi publicat

Teama de a nu profita de o nouă dimineaţă

Teama ca cineva o să scrie despre tine

Teama ca nimeni nu te va băga în seamă

Teama de a-ţi fi descoperită inima

Teama de a fi romantic

Teama de timp

Teama de non-timp

Teama de aşteptare

Teama de non-aşteptare

Teama de iubire

Teama de publicul nevăzut

Teama de publicul neauzit

Teama de poveste

Teama de tine

Teama de celălalt

Teama de cel-mai-aproape

Teama de sistem

Teama de căsnicie

Teama de divorţ

Teama de moarte

Teama de visul-prea-mare

Teama de visul-prea-mic

Teama de linişte

Teama de zborul-înalt

Teama de eşec

Lista poate continua la nesfîrşit.

Oamenii sînt inventivi. 

PS: într-o zi îmi voi face o poartă exact ca cea din imagine.