Tu, Bucureşti, “oraş al nebuniei”

100_4759 Starea generală: optimistă.
Nota de bază: amuzamentul.
Preocuparea principală din ultima săptămînă: plimbările cu Iris prin parcul Păcii şi Floreasca.
Jurnal de ştiri: none. Nici măcar vizionat.
Proiecte: none.
Întîlniri cu prietenii: 4

Cele mai frumoase momente din viaţa mea au fost acelea cînd am luat-o de la capăt. Pot spune că am devenit atît de expertă în începuturi că nu mă mai sperie nimic. Dimpotrivă. Mă trezesc cu o surescitare vecină cu nebunia. Umbrele din viaţa mea devin din ce în ce mai terne şi se estompează pînă devin personaje pentru următorul roman, care nu ştiu cînd se va scrie sau dacă se va mai scrie vreodată. Ideile îmi curg prin vene şi simt explodînd în mine vîrtejul acela de nedescris care scoate la iveală soluţii şi energii latente pe care le blocasem din nevoia de a supravieţui plictisului în care mă băgaseră alţii. Cred că pot ierta absolut orice oricui, mai puţin faptul că îl pot consuma repede şi că mă plictiseşte cu aceleaşi văicăreli, scuze, pretexte şi scenarii irepetabile.

Cred că pot ierta vieţii orice mai puţin faptul că nu-mi poate da şansa s-o iau mereu de la capăt, lăsînd bineînţeles unele capitole deschise, ca nişte refugii de tramvai, de unde poţi privi şinele şi lumea. Această expunere la nou mă îmbogăţeşte şi mă ţine în priză. Acum pe bune, cît aş mai fi rezistat să fac acelaşi lucru la nesfîrşit şi să am aceleaşi rezultate dezastruoase. Întrebare retorică.

Luatul de la capăt înseamnă, fireşte, şi căutatul unei noi slujbe. A trebuit să-mi perii CV-ul şi, cum am fost învăţată de alţi experţi în căutatul slujbelor, se pare că acum trebuie să scoţi din CV-ul tău ceea ce este irelevant şi să punctezi doar lucrurile relevante care se potrivesc acelei slujbe. Mi se pare o muncă inutilă, aşa că trimit la plesneală peste tot. Scot doar cărţile pe care le-am publicat, astea nu m-au ajutat niciodată în găsirea unei slujbe, ba dimpotrivă, mi-au pus beţe în roate. Out deci. Să nu se interpreteze. În general, lumea cam fuge de scriitori şi de obicei, cam are dreptate să facă asta. Sînt prima care recunoaşte că nu sînt un om comod atît timp cît îmi fac treaba pentru care am fost angajată. Nu tac atunci cînd ceva nu e în regulă, o spun frumos de mai multe ori, apoi dacă nu sînt ascultată, mă las păgubaşă, dar nici nu-mi mai bat apoi capul. Sînt mai ales expertă în indiferenţa cu care ajung să-i tratez pe unii.

Cît despre partea a doua de Bucureşti, cu 5 ani de pauză în care am schimbat trei ţări şi două continente, cu un popas mai lung de 2 ani în Medgidia cea natală, pot spune doar că cei mai mulţi prieteni îi am aici, în capitală. Şi asta e tot ce contează. De altfel, fără ei nici n-ar fi fost posibilă această mutare.

Pe de altă parte, uitasem pe alocuri cît de agresivi sînt unii şi cît de molipsitoare devine treaba asta după cîţiva ani de alergături, dar pe de altă parte nu cred că nervozitatea unora sau mitocănismul mă vor mai afecta vreodată, atît timp cît nu mai sînt o puştoaică şi privesc altfel lucrurile acum.
Cît despre telenovele, acestea aparţin întregii planete.

2 responses to “Tu, Bucureşti, “oraş al nebuniei”