5 ani mai tîrziu

Mi-e dor să scriu şi să fumez în acelaşi timp. Nu mi-am mai permis luxul ăsta de vreo 3 ani. Mi-e dor să fac sex şi să fumez după. De luxul ăsta am scăpat de vreo 2 ani. Nu e ca şi cum nu mi-aş mai fi dorit, ci pur şi simplu nu s-a mai putut. În fine…
Unul din acele momente cînd realizezi ce puţin îţi trebuie să redevii tu însăţi. Să ascult muzică, să scriu şi să fumez în acelaşi timp, să fac sex şi să fumez după. Şi iar să ascult muzică în noapte pînă se crapă de ziuă. Ce mare şmecherie. E, uite că e. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 5 ani că voi avea zile în şir cînd nu voi putea fuma, din cine ştie ce motive, atunci cînd pregătesc un articol, în special, i-aş fi rîs în faţă cu un „du-te, mă, de-aici”. Sau că vor fi nopţi în şir în care nu voi putea lucra şi nici asculta muzică… Sau că vor fi luni în care nu-mi voi putea respecta deadline-urile. Mi-e şi ruşine de cei doi redactori şefi cu care lucrez de ani de zile pentru cele o mie de lucruri care se ivesc şi pe care nu le pot explica.
A existat o perioadă rea în viaţa mea pe care acum o văd incredibil de frumoasă, pentru c-a fost creativă. Ori dac-a fost creativă şi-am putut să-mi aprind ţigara oricînd am avut eu chef, n-are cum să fi fost o perioadă rea.

Advertisements

Adevăr sau minciună

la mare la soare Întrebarea zilei: cum de nu se plictisesc unii de atîta falsitate?
Azi îmi pun această întrebare că azi am citit nişte chestii care miros a înşelăciune, în schimb dau pe dinafară de înţelepciune. S-ar părea că toate tîrfele de pe planeta asta au ceva de zis. Platitudini fără sfîrşit. Stau pe cele mai bune canapele, şi-o trag în toate poziţiile, nu îmbătrînesc niciodată, nu le cade părul din cap, au bani cît să nu facă nimic toată ziua decît să-şi pună părul pe moaţe şi să se îngrijoreze după o noapte de sex chinuit cu vreun boşorog că nu le mai stă bine coafura, au prietene fabuloase desigur, sunt amantele oricui le păcăleşte cu un suc şi se mint că altă viaţă nu vor – alta nu e,fato! – îşi înşiră casetele de bijoux-uri, de te doare mintea, zici că ar fi cel puţin Liz Taylor şi se jură că totul e adevărat. Ca să le credem, îşi trag un blog ca să se laude. L-au tras demult, sunt ani deja de cînd îşi tot coafează realitatea. Probabil că nu toate lucrurile se aranjează în viaţă ca în Sex&the City, care era totuşi un film, ce să-i faci.
Traducere: În spatele anumitor rînduri, un ochi atent poate citi povestea unui om foarte trist, care nu ştie cum să mai iasă din această tristeţe decît minţindu-se în continuare. Un cerc vicios.
Ştiu, o să mi se spună din nou că sînt intransigentă. Tot aud chestia asta de pe la 18 ani. Mi s-a părut că e ceva în neregulă cu mine atunci, suna groaznic din gura prietenei mele de-atunci, o sfîntă, un înger care tolera atît de multe… ca mai tîrziu să n-o mai tolereze bărbatul. A cause de prea mulţi amanţi. Recunosc că m-a şocat atunci ce poate face o sfîntă în lipsa soţului. Nici acum nu cred că mi-a trecut.
Mira-m-aş ca şi „curvuliţele” astea de pe net care se dau drept femmes fatales, fără să ştie exact ce înseamnă aşa ceva, să nu fie altceva decît nişte femei divorţate, care-şi cresc singure copiii, abia dacă le-ajung banii şi timpul să plătească facturi, dar ele dau imaginar din craci de n-ai văzut aşa ceva şi se plimbă numai pe la Monaco sau Monte Carlo.
Posibil răspuns: Facem orice ca să supravieţuim emoţional catastrofelor ambulante care suntem. Iar cea mai simplă cale este să (ne) minţim.

Tu, Bucureşti, “oraş al nebuniei”

100_4759 Starea generală: optimistă.
Nota de bază: amuzamentul.
Preocuparea principală din ultima săptămînă: plimbările cu Iris prin parcul Păcii şi Floreasca.
Jurnal de ştiri: none. Nici măcar vizionat.
Proiecte: none.
Întîlniri cu prietenii: 4

Cele mai frumoase momente din viaţa mea au fost acelea cînd am luat-o de la capăt. Pot spune că am devenit atît de expertă în începuturi că nu mă mai sperie nimic. Dimpotrivă. Mă trezesc cu o surescitare vecină cu nebunia. Umbrele din viaţa mea devin din ce în ce mai terne şi se estompează pînă devin personaje pentru următorul roman, care nu ştiu cînd se va scrie sau dacă se va mai scrie vreodată. Ideile îmi curg prin vene şi simt explodînd în mine vîrtejul acela de nedescris care scoate la iveală soluţii şi energii latente pe care le blocasem din nevoia de a supravieţui plictisului în care mă băgaseră alţii. Cred că pot ierta absolut orice oricui, mai puţin faptul că îl pot consuma repede şi că mă plictiseşte cu aceleaşi văicăreli, scuze, pretexte şi scenarii irepetabile.

Cred că pot ierta vieţii orice mai puţin faptul că nu-mi poate da şansa s-o iau mereu de la capăt, lăsînd bineînţeles unele capitole deschise, ca nişte refugii de tramvai, de unde poţi privi şinele şi lumea. Această expunere la nou mă îmbogăţeşte şi mă ţine în priză. Acum pe bune, cît aş mai fi rezistat să fac acelaşi lucru la nesfîrşit şi să am aceleaşi rezultate dezastruoase. Întrebare retorică.

Luatul de la capăt înseamnă, fireşte, şi căutatul unei noi slujbe. A trebuit să-mi perii CV-ul şi, cum am fost învăţată de alţi experţi în căutatul slujbelor, se pare că acum trebuie să scoţi din CV-ul tău ceea ce este irelevant şi să punctezi doar lucrurile relevante care se potrivesc acelei slujbe. Mi se pare o muncă inutilă, aşa că trimit la plesneală peste tot. Scot doar cărţile pe care le-am publicat, astea nu m-au ajutat niciodată în găsirea unei slujbe, ba dimpotrivă, mi-au pus beţe în roate. Out deci. Să nu se interpreteze. În general, lumea cam fuge de scriitori şi de obicei, cam are dreptate să facă asta. Sînt prima care recunoaşte că nu sînt un om comod atît timp cît îmi fac treaba pentru care am fost angajată. Nu tac atunci cînd ceva nu e în regulă, o spun frumos de mai multe ori, apoi dacă nu sînt ascultată, mă las păgubaşă, dar nici nu-mi mai bat apoi capul. Sînt mai ales expertă în indiferenţa cu care ajung să-i tratez pe unii.

Cît despre partea a doua de Bucureşti, cu 5 ani de pauză în care am schimbat trei ţări şi două continente, cu un popas mai lung de 2 ani în Medgidia cea natală, pot spune doar că cei mai mulţi prieteni îi am aici, în capitală. Şi asta e tot ce contează. De altfel, fără ei nici n-ar fi fost posibilă această mutare.

Pe de altă parte, uitasem pe alocuri cît de agresivi sînt unii şi cît de molipsitoare devine treaba asta după cîţiva ani de alergături, dar pe de altă parte nu cred că nervozitatea unora sau mitocănismul mă vor mai afecta vreodată, atît timp cît nu mai sînt o puştoaică şi privesc altfel lucrurile acum.
Cît despre telenovele, acestea aparţin întregii planete.