Despre sensibilităţi şi interpretări

Ajungem din nou la întrebarea de ce. Sau care e motivul pentru care. Sau de ce nu explicăm cum trebuie. Sau de ce unii oameni sunt mai buni sau mai serioşi sau mai responsabili. Sau de ce ni se taie cheful.

Şi căutăm explicaţii. În lună şi în stele. În numere şi în ochii oamenilor. Să vedem cine oboseşte mai repede şi cum îl putem ajuta sau absolvi de vreo vină. Şi, bineînţeles, că de cele mai multe ori nu reuşim. Mi-ar plăcea să am un consilier spiritual, şi cred că am deja, dar de foarte multe ori mi-e teamă să apelez la această femeie-fluid-de-idei-si-de-gînduri, pentru că prea mulţi apelează la ea şi-mi pare că-i răpesc din timp, şi uneori mă mai ceartă c-o iau pe de lături şi că n-o sun mai des. Am însă oroare mai mare de telefoane decît să fiu ajutată/consiliată, probabil din perioada în care îmi suna telefonul mai ceva ca în Gara de Nord şi mă trezeam băgată în nişte discuţii din care apoi nu mai ştiam cum să ies, fiindcă nu mă priveau direct. Mi-aş fi dorit să am timp pentru toate astea dacă nu mi-aş fi făcut timp pentru altele.

Pentru interpretări, de pildă. Ciocniri de idei, de orgolii, de vini închipuite. Mi-aş fi dorit să am timp să studiez toate ştiinţele lumii, aşa cum aveam cîndva pentru cărţi. Totul e pe apucate. Pe fugă. În goana calului.

Şi blogul ăsta e scris tot pe fugă. O goană nebună de a nu uita, sau de a fi corectată, atunci cînd simt că mă părăsesc puterile şi nu mai am timp să fiu şi corectă. Sau mă pierd în amănunte şi nu mai închid parantezele. Sau nu mai continui o idee. Şi rămîn în pom cu altele. Sau mi se schimbă percepţiile şi găsesc binele din oameni acolo unde experienţele vechi săpaseră distorsionări în munca şi felul de a fi al altora.

Punem etichete. Mi se pun etichete. Mergem mai departe. Cum putem. Ne întoarcem din drum, mai culegem o floare. Ne răzgîndim. O luăm razna. mergem mai departe. Îmbrăţişăm din fugă. Testăm. Tastăm. Opunem rezistenţe. Nu spunem tot. Nu mai spunem nimic. Citesc acum cartea lui Boanchiş “Mioriţa şi cîntăcioşii”. Şi mă relaxează. E probabil un stil care-mi vorbeşte, în care mă regăsesc. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Oricum, dacă mi se va mai permite, o să-i recomand cartea undeva, pe canalele mele în care mi s-a permis să comunic. Probabil că am rămas în acest loc, în această redacţie, pentru că mi s-a permis să fiu liberă să fac ce vreau. Cine mai e nebunul care face asta în ziua de azi?

Apropo de recomandări. De ce aş invita oare într-o emisiune oameni în care nu cred ca oameni? De ce aş recomanda cărţi în al căror mesaj nu cred? De ce aş scrie despre unele lucruri dacă nu vreau fie să le amendez, căci aşa mi-e felul, fie să le corectez sau să învăţ anumite lucruri despre mine din felul în care interacţionez cu oamenii şi mă raportez eu însămi la ei? De ce m-ar căuta atunci cineva pe toate canalele astea? În nici un caz pentru că sunt o mare frumuseţe. De cele mai multe ori nici nu mă văd pentru că doar scriu. Şi-aş fi vrut să rămîn doar la acest nivel de comunicare şi atît. Dacă aş fi avut timp şi dacă aş fi avut bani m-aş fi înscris la toate cursurile de dezvoltare personală. Probabil aş fi sfîrşit prin a mă fi zăpăcit toate astea şi mai tare, dar, mă rog, ar fi fost şi asta un fel de a-mi pierde timpul în mod creativ.

Am avut la un moment dat o prietenă care “făcea litere cu corpul”, era un soi de terapie care mi-a stîrnit curiozitatea. Ce-o mai fi şi asta? Aşa că m-am dus să văd ce şi cum şi recunosc că sunt atrasă mereu de persoane care fac altfel lucrurile decît majoritatea. M-am oprit la litera D. Cred. O doamnă în alb vorbea despre lumină şi cum ne-o putem aduce în viaţă corectîndu-ne lucrurile greşite sau gîndurile greşite despre tot ce ne înconjoară. Nu prea am avut răbdare să înţeleg toate astea. Era în perioada în care mă fugăreau deadline-urile şi nu cred că m-ar fi ajutat toate literele din lume să-mi plătesc chiria. Şi nici nu cred că am avut parte de prea multă răbdare din partea celorlalţi să mi se explice alfabetul acesta al luminii. Dar am rămas cu amintirea aceasta, că undeva există oameni care cred în energia literelor şi a numerelor şi că e o treabă mişto, pentru că sunt luminoşi şi cred în tine chiar dacă tu nu prea mai. Sau eşti atît de derutat de ceea ce ţi se întîmplă încît mergi de-amboulea fără sens într-o lume a literelor pe care le mînuieşti totuşi altfel.

la un moment dat Daniela mi-a spus că a citit ceva şi i s-a făcut rău. pentru că ţin enorm de mult la ea, am recitit rîndurile acelea şi tot nu mi-am dat seama de ce au afectat-o atunci spusele mele. mai ales că eu le uit, după ce le-am aruncat în eter. dacă nu aş face asta, probabil aş înnebuni.

apoi aceeaşi prietenă care făcea “litere cu corpul” m-a dus cu ea la un seminar cu Sri Vasudeva. A fost interesant, dar am adormit. Toţi erau în extaz, eu mai aveam puţin şi sforăiam. Probabil că energiile astea prea multe au un asemenea efect asupra mea. Îmi adorm imediat simţurile.

Uite, de pildă, acum în zilele noastre, de fiecare dată cînd vine ceva bun spre mine am tendinţa să resping. poate fi şi o chestie de auto-protecţie. mi-e frică să nu fiu dezamăgită. prefer să fiu din start dezamăgită şi pe urmă mai văd eu. Cu toate astea, ca toţi ceilalţi oameni, caut şi eu răspunsuri, în lună şi în stele, şi-mi place să cred că sunt poveşti frumoase şi pe-acolo. În numere şi litere şi în energia lor. Dar uite acum, de pildă, îmi vine iar să las baltă însemnarea fără să mai explic nimic, nu pentru că mi-a expirat timpul, ci pentru că mi-e dor să mă joc cu Iris. Ochii ei nu mint niciodată.

Aştept însă. Mai aştept puţin. Aştept să se convertească o emisiune, ca s-o pot pune pe youtube. Nu pentru mine. Ci pentru omul de-acolo, care vorbeşte. Despre un subiect destul de delicat. Singura cu care mai vorbesc despre astfel de subiecte este Roxana din Canada, partenera mea de Mala Hierba, această revistă cu nume malefic, cum i-a spus cineva. Nu că n-aş îndrăzni şi cu alţii, dar, prin prisma prieteniei noastre, îmi permit să-i răpesc timpul. Şi asta pentru că, deşi m-a avertizat acum 4 ani cînd am pus împreună bazele acestei reviste, că din punct de vedere numerologic nu e bun ales numele ales, n-am ascultat-o şi am mers pe linia mea cu provocările şi capcanele. Explicaţia mea de-atunci a fost că cine va veni către noi o va face indiferent de nume. Roxana a avut dreptate. Dar şi eu. Aşa că nu ştiu unde e adevărul.

Acum două săptămîni m-am trezit deschizînd singura carte de numerologie pe care o am în casă, dar nu ţin minte s-o fi cumpărat eu, şi am început să fac nişte calcule, din joacă. E mult mai interesant să faci ceva din joacă, decît atunci cînd eşti obligat să înveţi pentru examenle de matematică, de exemplu. Fireşte că după vreo două ore m-am oprit, cu dureri de cap şi nervi că nu-mi ieşea nimic. Încercam să-mi explic inexplicabilul, dar nu ştiam să interpretez nimic din toate energiile literelor şi numerelor din viaţa mea. Pe urmă mi-am dat seama de ce astfel de subiecte rămîn la nivel de nişă şi nu se discută decît între prieteni, cu atît mai mult curajul celor care ies în faţă şi se expun este de apreciat. Pentru că în afară de faptul că se lovesc de reticenţe, mai trebuie să facă faţă şi şarlatanilor din domeniul respectiv.

Concluzia e că fiecare înţelege ce vrea din toate astea. Depinde cît timp are la dispoziţie şi cîtă bunăvoinţă. Viaţa mea ar fi fost cu siguranţă mult mai simplă dacă nu aş fi scris. N-ar mai fi fost loc de interpretări. Şi probabil că dacă aş fi pus şi eu botul la cîte s-au bîrfit despre mine… vai de curu multora.

pe data de 27 ianuarie scriam: “>să vezi cînd or începe ăștia din medgidia să citească pe-aici, ce show va fi…” le-a luat cam mult,ce-i drept :))

Poate de aceea îmi place Boanchiş, deşi pînă azi nu am citit cap-coadă nimic scris de el, deşi am fost colegi de redacţie la un moment dat. Indiferent de interpretări, el îşi păstrează stilul.

Nu ştiu, deci, dacă e minunată viaţa asta, încerc să-i găsesc o motivaţie în fiecare zi. Scriu mai rar şi problemele sunt tot acolo. Aşa că nu contează. Şi ca un făcut, de fiecare dată cînd cineva se supără pe ceea ce scriu, îmi vine să scriu şi mai mult. E ca şi cum se declanşează un mecanism de apărare care mă ajută să refuz explicaţiile şi să rămăn surdă şi fermă pe poziţiile mele, care nu întotdeauna îi coafează pe alţii, dar de cele mai multe ori îi ajută să se corecteze. Întotdeauna a fost aşa, chiar dacă n-au recunoscut. Mulţi însă au încins telefoanele, apoi au băut un pahar de vin şi le-a trecut. Sper. Altfel, problema e la ei. Raportez asta şi la mine, mie nu mi-au spus laudele mare lucru niciodată, decît atunci cînd au venit de la o persoană pe care o admiram. La fel, un conflict m-a ajutat mai bine să înţeleg unde greşesc. Căci cel puţin de vreo 3 ori am fost îngrozitor de nedreaptă cu oamenii dragi şi n-am mai putut să fac nimic în privinţa asta.

Dacă-mi lipsesc? Da, îmi lipsesc. N-o să mai pot să le spun niciodată deschis hai să bem o cafea. Probabil cum nici alţii nu-mi mai pot spune mie.

Comments are closed.